Așa, ca în prag de week-end, azi dimineață ciocănea ceața la mine în geam. Blocurile, dezorientate se uitau la mine ca la Metallica în concert.
Eu… Am dat din umeri și am plecat la muncă.

|
|||||
|
Așa, ca în prag de week-end, azi dimineață ciocănea ceața la mine în geam. Blocurile, dezorientate se uitau la mine ca la Metallica în concert. Eu… Am dat din umeri și am plecat la muncă.
Ştiţi de ce au tuns foarte scurt boscheţii din curtea palatului Cotroceni? Spuneam acum ceva vreme despre cum schimbă nişte super meseriaşi un bec de Dacie. Şi spuneam şi de metoda “Google it”. Uite că lumea chiar gugăleşte după aşa ceva. Deci nu eram singurii meşteşugari!
Voi vă daţi seama că dacă cei care fac bonurile de masă ar fi lucrat la Imprimeria Băncii Naţionale, ne găseau dracii tăind bancnotele cu foarfeca sau poate chiar le rupeam dintr-un cotor? Ar fi fost tare la monede, că le făceau pătrate şi le rupeam ca pe tabletele de ciocolată.
Altfel spus, nu mai bine veneau bonurile de masă direct tăiate? … pentru că de multe ori aia e ora la care ajung acasă. Seara, evident. Am vrut prima oară să pun 20:00 dar suna atât de militar de-mi strica tot titlul. Ce e tangoul de ora 8? E dansul de metrou pe care îl faci deplasându-te printre nişte zombie la fel ca tine la o oră la care alţi oameni au ajuns acasă demult. Le observi mişcările şi prin mişcările lor ţi le vezi pe ale tale. Eşti la fel de teleghidat, obosit şi chimic neutru ca ei. Şi fie că e metrou, autobuz sau maşină personală, algoritmul e acelaşi: a fost o zi de rahat, un vehicul cară resturile din tine către acasă, unde te bucuri de dulcea povară (ca să citez din Eminescu) a jumătăţii tale mai bune, care şi ea (poate) suferă de aceeaşi boală ca şi tine. Tangoul de ora 8 e în principiu interacția cu oameni la fel de obosiți ca tine și aflați evident pe același palier orar ca tine în returul spre casă. Cel puțin un set de exemple extraordinare pot da din “magazinul de ora 8“. Unde tot așa, faci un fel de tango. Tango derivat din “nu mai e pâine” sau “nu mai e de mâncare” sau “am poftă de 2 beri” sau orice alt motiv te împinge să intri în non-stopul de la colț fix înainte să urci în casă.
Ora 8. Magazinul vecin blocului în care stau. Intru pe ușă. Magazinul e mic. Minuscul. Sunt convins că s-a lucrat cu penseta ca să-l mobileze, fix ca-n lucrările alea cu corăbiile în sticle. Dar intru. Paradoxal intră și traista cu laptop-ul din spatele meu. Și paradoxal, din nou, vânzătoarea urlă la mine să iau coș (în plus față de ceea ce căram). Îi răspund cu tradiționalul “sper să aduceți cărucioare în curând la cât se cumpără de aici“, iau coș și urc. Unde urc? La raion, practic. Că în sticluța aia de magazin, de fapt sunt raioane întregi, pline cu produse incredibil de bine înghesuite pe 2 (două) niveluri. Prima mișcare de tango? La urcare. Pe scările de 90 cm lățime, din care 30 sunt ocupate de cutii, 50 de oameni și restul… Ei bine de mine, urcând, și iritând evident oameni perfect legitimi pe coada lor către casă. Sus, pasul tango doi. Deși eu aș prefera să fac dreapta direct pe culoar, nu pot. Acolo e coadă. Trebuie să merg înainte, să fac de două ori dreapta, să semnalizez stânga, să fac 4 tumbe și 1200 puncte la tetris ca să ajung la pâine. După care, agățat de navete ca Batman, trebuie să plonjez către raftul de produse pescărești. Aflat deja pe tavan situația e mai aerisită. Pot să mă deplasez unde vreau! Și ca atare o fac. La întorsătură cu mezelăria dau de Spiderman transpirat tot. Venise de la răcoritoare și evident că avea și el coș. Ca două lustre mobile ne ocolim și ne continuăm itinerariul. Tango de tavan? Ooo, da. Pe la frigiderul trei, cobor. Fix în spatele cozii. Aveam licență de stat la coadă și coș la braț. Avansăm ce avansăm. Lent. Ajungem la scară. Mergem mai jos, ajung la casă, plătesc, plec. Și mă duc acasă. Sătul de dans pentru o zi. Se vorbea acum ceva vreme de necesitatea îngropării cablurilor TV, fibră optică şi ce se mai găseşte pe stâlpii din Bucureşti. Stâlpi majoritar fixaţi acolo pentru iluminat stradal, nicidecum pentru ancorat cabluri. Ideea mi se părea şi mi se pare foarte bună, deşi nu-mi închipui dacă se pot face magistrale prin solul Bucureştean având în vedere că avem pânza freatică destul de ridicată. Mi-am imaginat că în cel mai rău caz o să fie pur şi simplu îngropate sub asfalt, ceea ce sigur va înmulţi “operaţiile estetice” inevitabile atunci când se mai strică vreun cablu pe undeva. Dar uneori lucrurile mai ies şi de la sine… Cum? Păi simplu. Construim un pod, spre exemplu. RATB mai mută sau dă jos un stâlp, lucrătorii acoperă cablurile de la sol cu un morman de pământ şi alte lucruri. Gata, s-a îngropat cablul.
Cabluri îngropate. V.1.0.0
Cel puţin o lună de zile, cetăţenii din zonă aveau diverse avarii fie legate de câte un furnizor de Internet care avea surpriza să-şi mai găsească o fibră smulsă, fie la alte servicii care transportă… prin fir. Firma venea, repara, pleca. Și tot așa. Nu-i așa că-i fain? Aveam acum ceva vreme LEGO. Din ăla de construiai case, maşini şi aveai evident şi omuleţi din ăia care purtau mereu cască! Nu mi-am imaginat că mă voi întâlni vreodată cu unul în viaţa reală, dar iată-l! :)
|
|||||
|
Copyright © 2010 Libertatea Iluziei - Drepturile asupra materialelor publicate sunt rezervate |
|||||
Comentarii recente