Partea I… Curent de la ruşi???

Se făcea că stăteam de vorbă cu un amic de-al meu care şi-a construit un sediu de firmă unde să se mute cu afacerea lui (până aici e corect). El mă sunase să mă roage să îl ajut cu o problemă. Se pare că prin curtea lui treceau nişte cabluri electrice ruseşti care se opreau într-unul din tavanele clădirii sale. Se curenta mereu în ele. Mă chemase pe mine ca să îl ajut. Eu, puţin uimit de situaţie, i-am explicat că ar trebui să întrebe un electrician. La faza asta mi s-a replicat că a făcut treaba asta, şi din nefericire firele sunt împletite cu reţeaua normală că nu se ştie unde sunt siguranţele, şi astfel nu se poate lucra. Eu m-am blocat, în creierul meu s-a făcut nod, şi nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb de unde naiba ştie că firele alea sunt ruseşti…

Văzând că tac, m-a condus pe coasta unui deal, iar la marginea lui, cum se lăsa panta în jos, era un gărduleţ de metal. Ne-am sprijinit bine de el şi mi-a arătat în depărtare, peste acoperişuri contemporane, un castel. După noi, mai era o doamnă care aştepta şi ea să stea la gard, aşa că ne-am grăbit. Plecând, m-am întors să văd ce face doamna la gard. L-a deschis şi a coborât la vale…

Partea a II-a – Drumul spre casă?

Eram cu bruneta mea drăguţă prin ţări străine şi calde. Venise vremea să ne urcăm în avion şi să plecăm. Avionul a plecat aproape tiptil de pe pistă şi totuşi zbura greu. Avea viteză mică şi abia se ţinea în aer. A făcut o voltă şi când a ajuns deasupra apei, pilotul a accelerat motoarele, iar avionul a împroşcat pur si simplu apa din jur, ridicându-se brusc.

La un moment dat, bruneta îmi spune că ea nu crede că avionul ăsta merge la Bucureşti, ci că l-am luat în sens invers. Eu, probabil beneficiind de un simţ GPS nativ, mă uit pe geam şi îi dau dreptate. Nu zburam în direcţia care trebuia. Cumva, pe drum, am coborât pe o insula. Insula era mare şi populată. Oraşul era situat pe coama unui deal, aproape munte, şi se lăsa în jos. Noi am picat fix în vârf, prin pădure. O pădure cu copăcei subţiri şi plante tinere. Trebuia să coborâm către aeroport şi astfel, am început să avansăm. După o bucată de drum, a început orăşelul. Era un fel de sătuc, mai mare, dar cu clădiri din piatră de râu. Uneori cărămizi. Arătau medieval şi toate erau diferite. Unele erau în formă de turn. Nu mai mari de 2-3 nivele. M-a izbit faptul că nu existau străzi. Ca să cobori, intrai la cineva în curte, îi treceai prin casă către cealaltă curte din faţă, de unde intrai în curte la altcineva, şi tot aşa. Noi ştiam vectorul: în jos!

Şi am continuat să coborâm. Panta era atât de abruptă uneori că intrai din curte la parterul clădirii într-o parte, coborai 2 nivele, şi când să ieşi pe uşă, erai fix în altă curte, la nivel. La un moment dat, am ajuns la o poartă către o curte. În spatele ei lătra un câine, dar am deschis poarta. Am intrat, câinele a trecut pe lângă noi în tăcere, apoi când am închis poarta a început să latre din nou, din partea cealaltă.

La un moment dat, s-a resetat treaba asta şi am luat-o de la cap din vârful dealului. Nu-mi dau seama de ce, dar mă rog, am început să coborâm din nou, trecând cam prin aceleaşi puncte, cu o singură noutate. La un moment dat, am trecut prin curtea din spatele casei mele din Bucureşti, călare pe gard, pe un bătător apoi pe o ţeavă de gaze, apoi am continuat drumul pe insulă.

Cam pe aici, a început telefonul meu să sune şi m-a trezit din somn aproape instantaneu. M-am trezit absolut şocat de vis, m-am grăbit să pun ceasul 10 min mai încolo să mai dorm niţel. Muream de curiozitate să văd ce se mai întâmplă! N-am mai reuşit, mă stresa îngrozitor ideea că acum acum sună iar ceasul, aşa că n-am mai adormit…

Trimite/Salvează