Fotografie preluată de pe asociatiabucuresti.ro

M-am mutat. De data asta nu cu blogul ci cu domiciliul. M-am mutat undeva prin Drumul Taberei, fix în cealaltă parte a Bucureştiului faţă de unde eram. Şi ca [...]]]> Din ciclul “omor de…” mai vedeţi şi Omor de metrou.

Fotografie preluată de pe asociatiabucuresti.ro

M-am mutat. De data asta nu cu blogul ci cu domiciliul. M-am mutat undeva prin Drumul Taberei, fix în cealaltă parte a Bucureştiului faţă de unde eram. Şi ca atare a trebuit să mă orientez de mijloace de transport către muncă.

Ziua 1

Dimineaţă. 08:17

Am ieşit pe uşă cu traista în spinare. La 50m staţie RATB. Bilet canci. Mă duc la casa de bilete şi fără să bag în seamă anunţul din geam sau puhoiul de oameni care se holbau la el mă duc cu tupeu la tejghea:

- Un bilet de 2 călătorii, vă rog…

Doamna de acolo aruncă spre mine o privire. Privirea mă apucă de guler, mă scutură şi mă dă cu capul de anunţ în timp ce posesoarea vocii emite silabisind:

- Nu se mai vând bilete. De azi doar carduri de călătorie!!!

Mă chiorăsc 1 secundă la anunţ apoi:

- Ok. un card de 2 călătorii, vă rog…

Substantivul “card” a avut un efect miraculos. S-a luminat toată, bucuroasă probabil că nu-i pun 10 alte întrebări şi s-a grăbit să-mi dea cardul:

- Patru’j de mii… (parcă)

Plătesc, iau cardul și mă urc în 71. Aveam de ajuns tocmai la Basarab. Troleul, relativ liber. Am luat un loc și am înfipt muzica în urechi…

…

Ora 09:55

Eram aproape de Gara de Nord. N-am mai rezistat. Traficul era criminal. M-am dat jos și am luat-o pe jos. Am făcut peste o oră și jumătate pe drum.

Ziua 2

Mă sfătuise un coleg să iau 41 și să schimb cu metroul la Crângași. Ok. Sună bine. Hai să vedem, zic eu…

Ora 08:14

Ies pe ușă. La 300 metri, stația lui 41. Ajung tocmai când plecase tramvaiul și eu naiv, îmi zic “Și mai bine că astea vin repede și îl prind mai liber pe următorul“. Eram așa de relaxat că îmi venea să trag un hamac până venea tramvaiul. La un moment dat, se lasă cu negură în stânga. Întorc capul. O mare mafie de persoane se îndrepta voinicește spre stație. În 20 secunde n-aveam loc nici să strănut.

Vine tramvaiul. Mă așez civilizat lângă ușă să las loc la coborâre. Se înfig repede 5 inși fix în ușă în timp ce unul apăsa disperat butonul de deschidere a ușilor. Se deschid ușile. Călătorii din exterior dau să intre direct, cei din interior care vroiau să coboare, probabil alți meseriași în d-alde astea se reped în ei cu un cor de strigăte de război. A ieșit măcel! Eram singurul din toată stația care râdea cu lacrimi.

Îi las pe toți să intre. A durat ceva. Apoi trag aer în piept și mă arunc înăuntru. Am reușit să străpung bariera aia de cetățeni care nu stau decât în ușă și ajung pe la mijloc pe undeva. Reușesc să-mi montez căștile și mă ancorez puternic într-un loc spre supărarea câtorva care probabil vroiam să mă împingă pe geam afară. La câteva secunde, o nouă stație. Urcă o doamnă de vârstă și furie venerabilă care se înfige în mine. Am impresia că vroia să treacă prin mine. Eu nimic. Mă uitam după fluturi și rezistam ca un perete de BCA. Îmi șifonează ea tencuiala cât poate apoi face la mine:

- De ce nu faci loc la lumea care urcă?!?

Mă uit la ea ca la un tablou renascentist și îi spun suav:

- Vorbiți vă rog cu oamenii din spatele meu. Dacă îi convingeţi să se plieze, îi băgăm în buzunare şi trec eu în locul lor să vă fac loc.

N-a înţeles foarte bine, a continuat să mă împingă şi până la urmă a cedat şi s-a dus undeva în lateral.

Urmăresc stație de stație activitatea cetățenetului de 41. Scenele de stație se repetau aproape la fel, doar actorii erau alţii…

Ora 08:45

Ajung la Crângaşi! Coborau mulţi acolo, dar cei din staţie erau şi mai disperaţi că ştiau că se goleşte. Ca atare mi-am luat avânt ca în Tom şi Jerry şi ies prin ei…

Ora 08:52

Cobor din metrou şi ajung la serviciu în 100m, şifonat dar amuzat din plin. Câteva luni de-acum înainte o să tot particip la sportul ăsta. Eh, tot înainte, nu?

Trimite/Salvează

Biroul doamnei director adjunct

- ... ar mai fi o clasă de-a noua, dar știți că e important să nu se depășească ora pentru că au teză…

Domnu’ profesor fiind eu. Bine, am fost domnu’ profesor ceva vreme săptămânile astea, dar alaltăieri a fost oarecum culminant.

Biroul doamnei director adjunct

- ... ar mai fi o clasă de-a noua, dar știți că e important să nu se depășească ora pentru că au teză…

- Nu e nicio problemă, am replicat. În general, subiectul e scurt, pauza ne prinde mereu la întrebări, am asigurat-o.

Liceul arăta ceva mai altfel decât stilul de liceu cu care eram eu obișnuit. Era plin de termopane, rigips și uși de categorie ușoară. Nici nu puteai ciocăni la ele așa spectaculos că ți-era frică să nu muți tocul. Doamna directoare se uita de-a lungul planner-ului cu orele, iar eu mă uitam de-a lungul parchetului. Era parchet montat, de generație “nouă”. Mobilierul la fel. Aveam senzația că mă aflu într-un castel de cărți de joc. O iluzie, evident.

- Mai sunt clase de a șasea după aceea…

… și s-a uitat la mine cu ezitare considerând că erau prea tineri pentru subiectul meu. Celelalte clase erau de-a noua sau a zecea. Am înțeles și intervenit imediat:

- E foarte bine, mai ales dacă au oră liberă. Important e să le spun două – trei cuvinte că le va rămâne mesajul măcar ca lecția de istorie spusă în clasă.

A zâmbit politicos, deși vedeam clar că nu o convinsesem. Sper să nu fi făcut o gafă și să fie profesoară de istorie.

- Bun, păi mergeți dumneavoastră sus la cancelarie, chiar deasupra acestui birou și eu vin imediat să vorbesc cu doamna profesoară.

M-am înclinat în semn de mulțumire și am ieșit. Venisem cu zece minute înainte să se sune și era liniște încă. Era ultima zi din campania de informare și aveam la activ deja vreo 10-15 ore în care am vorbit mai mult sau mai puțin cu liceeni pe o temă să spun… civică. Părea că am să am puține ore azi înainte de vacanță. Mulți dintre elevi plecaseră deja în vacanță și nu mă așteptam să mai fie prin clasă. Azi eram chiar singur, deși ar fi trebuit să mai fie cu mine doi colegi.

Prima oră a fost la o clasă de-a noua. Doamna profesoară de desen a făcut prezentările după care m-am apucat să vorbesc cu ei. Ca la multe alte clase, au fost foarte ok. Mai era gălăgie, dar de principiu le-am ținut atenția pe subiect și a ieșit ok.

Ultima oră: 6D. Mi-am luat timpii necesari și am urcat la clasa lor. Am deschis ușa de termopan cam ca pe capacul de la cutia Pandorei. Înăuntru erau fix cinci copilași care orbitau prin clasă ca pierduți de sub control. Am închis ușa aproape instinctiv să nu mă lovească un proiectil sau ceva și m-am uitat sus, deasupra ușii. 6D. E bine. Deschid ușa din nou. Trei dintre ei deja înțepeniseră cu recuzita în mână și se uitau la mine cu interes. Pe jos era o mizerie de nedescris. Băncile erau mutate peste tot. Eu mă lămurisem. Aveam de lucru aici. Eram complet amuzat, dar mi-am încruntat sprâncenele și am intrat cu cât zgomot am putut.

Am pus ranița din spate lângă catedră și am scos chestionarele, moment în care gălăgia s-a reluat. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că sunt cinci indivizi care pot produce atât zgomot. Am început să produc mai mult zgomot lovind sonor catedra. Abia i-am acoperit.

- Unde vă sunt colegii?

Îmi răspunde o fetiță înfășurată cu beteală de brad:

- Păi nu avem oră..

- Cum să nu aveți oră? Vin direct de la doamna director adjunct și mi-a spus că trebuie să fiți în clasă. Chemați-vă colegii că facem oră…

- Domn’ profesor, da’ ce oră facem? mă repede altul.

Mă uit la el. Normal că nu era oră oficială. Era un proiect de informare, nu exact oră normală de curs. Dar era prea mult de explicat.

- Cultură civică.

- Păi noi nu facem cultură civică! îmi aruncă el insinuant.

- Ba faceți. Dă fuga și cheamă-ți colegii de urgență că acum se sună.

- Păi nu sunt șeful clasei...

- Șeful clasei e aici?

- Da, el e! Și degetele au fugit către un băiețel mărunt și cu ochelari, probabil cel mai cuminte din toată clasa care stătea liniștit lângă o bancă. Mă duc la el:

- Unde sunt colegii?

- Păi sunt pe afară, în curte.

- Cheamă-i, te rog. Se face ora.

Între timp au mai apărut câțiva. De același stil. Gălăgioși până la Dumnezeu și plini de energie. Se sună și sala se umple. Haos! Nimeni nu stătea locului. Faptul că le pusesem niște chestionare pe masă i-a iritat la culme pe unii care și-au… declarat intenția de a nu completa așa ceva. Acum mi-ar fi prins bine să am catalogul, dar nu aveam calitate să pun mâna pe el. Lasă, am zis, mă descurc eu și fără.

- Absenții!

S-a lăsat o oarecare liniște nedumerită și unul din ei mă întreabă:

- Da’ tu cine ești?

- Florin. Susțin ora în locul doamnei profesoare la indicația doamnei directoare adjunct. Tu de ce nu ești la locul tău? fac eu la el.

Mormăie el ceva și se așează în bancă.

- Cine lipsește? insist eu.

- Păi suntem toți, rânjește la mine șmecherul clasei.

- Da? Și scaunele alea cu haine pe ele ale cui sunt?

- Păi sunt ale noastre, dar ne-am mutat prin clasă, spune el continuând să zâmbească.

Foarte tare, e chiar isteț. M-am apucat și eu să zâmbesc. Am scos agenda din traistă, am deschis-o și am anunțat:

- Facem prezența. Îmi spuneți pe rând numele voastre și eu vă notez aici, că n-am catalogul la mine.

Și am început de la perete. Istețului i-a pierit zâmbetul, a scos un mobil și s-a dus la geam. În două minute mi-au mai apărut trei oameni în clasă și o minge de fotbal. Cu ei, gălăgie adăugată.

- Domnu’ profesor, îmi zice unul din nou-veniții după ce se lămurește că nu eram profa lor, pot să ies (?) să las mingea colegului meu că m-a sunat acum și are oră de sport și n-are mingea!!

Ținea telefonul în semn de argument și sprâncenele ridicate la mine. Mă gândeam amuzat: Prietene, pe cine crezi tu că duci?

- Sună-l să vină să ia mingea că-i dau voie să intre.

S-a blocat, a băgat telefonul în buzunar și aia a fost tot. Nici unul nu stătea locului. Istețul era un arc viu. Îl puneam la locul lui, el sărea imediat și se ducea să-l pocnească pe unu’. Nici n-am înțeles de ce. După ce am reușit să deposedez una din fete de beteala adițională pe care o flutura prin sală, grupa de fete s-a refugiat în ultimele bănci. Alt focar de zgomot.

- Voi două! Tu, du-te lângă el, tu acolo.

Am mutat albinele în speranța unui zumzet mai moale. Aș… Una din locațiile unde mutasem o albină era lângă isteț. S-a mutat cu scaun și birou mai aproape de ea. Să mă fi văzut cum vorbeam despre subiect și îl luam în primire pe isteț cu scaun cu tot punându-l la locul lui. Atunci mi-a ieșit cea mai groasă versiune de voce de care mă credeam capabil:

- De aici nu te mai miști!

Și am mai stat două secunde cu ochii la el, nu atât ca să mă asigur că a înțeles, ci pentru că eram eu șocat de cât de serios sunasem.

Vestea bună e că subiectul i-a prins și am putut să controlez situația. Mi-am cam rupt degetele ciocănind pe catedră, dar mi-am făcut ora. A fost de departe cea mai obositoare oră și mă gândeam cât de nasol ar fi să faci asta zi de zi cu astfel de clase. Pe de altă parte, am fost amuzat de câtă militărie am fost în stare să fac. Mă uitam urât la ei cum făceau ceva, dar eram mereu absolut amuzat de situație.

Cred că m-aș întoarce totuși să fac treaba asta din nou.

Vreți să-i vedeți? Iete-i!

Trimite/Salvează

Sunt un cetăţean care apreciază sincer valorile artistice ad-hoc suflate cu praf ca vinurile vechi. Mai mult, mă străduiesc să promovez astfel de valori. De aceea o răzătoare clasică (uşor curată) aflată în luneta unui Tico, nu numai că nu-mi înspăimântă neuronii, nu mă şochează şi nu îmi face faţa să arate [...]]]>

Sunt un cetăţean care apreciază sincer valorile artistice ad-hoc suflate cu praf ca vinurile vechi. Mai mult, mă străduiesc să promovez astfel de valori. De aceea o răzătoare clasică (uşor curată) aflată în luneta unui Tico, nu numai că nu-mi înspăimântă neuronii, nu mă şochează şi nu îmi face faţa să arate aşa:ci dimpotrivă, mă determină să mă opresc cu scârţâit de bocanc şi cu respect, să pun falca în 2 degete şi să dau din cap admirativ (gen hip-hop), exact aşa cum am văzut eu că fac ăia în faţa unui Rembrandt (da, am scris bine).

Trimite/Salvează

E scuzabil să mi se desprindă asfaltul de [...]]]> Da. E scuzabil că oameni mor zilnic de foame.. Dar ăsta e prea cliche.. Nu, hai să spunem că e scuzabil ca măcar o tânără să moară pe Kisselef o dată pe an. E bine? Pentru 10 puncte, pe cine întreb dacă e bine? Pe tine?

E scuzabil să mi se desprindă asfaltul de sub cauciuc atunci când ating 85 kmph.

E scuzabil ca cineva prins zburând pe asfalt să ceară ofiţerului de Poliţie “să sufli tu, mă”… Şi să-i iasă…

Nu realizez unde te afli tu. Lucrurile astea trec pe lângă tine cu viteza indiferenţei, iar TU eşti cel care permite asta.

Tu eşti cetăţeanul X. Eşti cetăţeanul pe care îl doare în cur, dar eşti politic corect. Eşti incapabil de atitudine, dar eşti conştient de atitudinea pe care ar trebui să o ai şi asta îţi dă paşaport să te duci dracu. Eşti victimă. Eşti mereu o victimă, şi eu sunt “vinovat” că cer atitudine de la tine, PENTRU că eşti deja victimă. Prejudiciu de imagine.. Nasol..

Hai să-ţi spun o chestie prietene, tu cu coloana fix către stelele de sub pământ..

Cineva din cei pe care îi vei naşte, te va cunoaşte. Singurul lucru de care îţi e teamă e să nu se întâmple pe parcursul vieţii tale, dar e foarte probabil să se întâmple exact atunci.

Să suflii tu mă.. Şi ai să o faci, pentru că eu am să ţip mai tare decât tine.

Trimite/Salvează