Aici aveți figura 1. Un cablu de fibră optică ce iese din pământ.

Iar aici avem figura [...]]]> Spuneam acum luni bune cum se hotărăsc unii să implementeze un proiect de a îngropa cablurile ca să nu mai stea pe stâlpi. Intrați aici dacă doriți să știți începutul poveștii, că acum vă explic următoarea etapă de mare excepție!

Aici aveți figura 1. Un cablu de fibră optică ce iese din pământ.

Iar aici avem figura 2. Figura 2 este un zoom că poate nu mă credeți că aia e fibră optică și ziceți că o fi vreun fier beton care oricum (desigur) ar fi fost foarte normal să fie acolo…

Am pretenția despre mine că sunt un om inteligent. Cu toate astea, totul s-a dus dracu’ atunci când am văzut lucrarea asta. Primul lucru a fost să-mi imaginez cum s-o fi făcut opera de față…

Managerul de proiect solicită mâna de lucru:

- Auzi Petricăăăăă!… Băăă Petrică băăă!! Adu-l pe Cornel și țineți voi de firu’ ăsta.

Vine Petrică fără Cornel. Logic, în primul rând se evaluează etapa:

- Care fir? Ăla? Să ținem în sus??

- Da bă!

- Păi de ce?

- Ca să nu cadă, bă boule bă!

- Aha…

Dovedind abilități deosebite de înțelegere a situației de un înalt grad de complexitate, Petrică este lămurit de etapa următoare și solicită suportul colegului său Cornel pe care îl convoacă:

- Corneleeee! Vino bă să ținem de ăsta în sus…

Cornel era momentan ocupat într-o ședință de audit la marginea unei gropi încercând să determine din privirea-i exersată adâncimea și volumul acesteia cu eroare de maximum 2cmc. La auzul chemării lui Petrică, acesta aleargă la locul faptei împiedicându-se de fir. În acel moment se decide să aplice tehnici sofisticate de PR și comunicare:

- F…-ți m….. m…. de firul lu’ …. … . ….. .. . … . ..

Petrică îi explică în detaliu ce au de făcut:

- Ține bă de ăsta în sus până aduc eu gălețile și lopata…

Cornel mai aplică puțină tehnică de PR dar se conformează. Petrică aduce pe rând găleata, lopata, sticla de bere, apoi cealaltă lopată că prima era de fapt sapă și începe să pună cimentul fluierând o piesă din folclorul de muzică de cameră al filarmonicii din Cuca Măcăii.

În 10 minute, opera e gata.

Tot acest demers are un singur scop evident. În București se începe instalarea unor ștuțuri care să dea Internet public oricui dorește, direct prin fibră optică! E nevoie doar să te așezi cu laptop-ul lângă acest ștuț, tragi un pic din el ca din furtunul de benzină și-l înfigi în laptop.

Băi, cum dracu’ să nu iubești ideea asta?!?

Aș dori să le mulțumesc în mod public tuturor celor care există pentru ca astfel de minunate lucruri să devină posibile. Sunt convins că o idee foarte bună ar fi un lobby la Ministerul Turismului pentru a amenaja aceste spații de așa natură încât să taxăm cu 1 euro/turist pe toți curioșii străini care ar vrea să vadă și ei cum e aia cu “net la ștuț”. Am face o grămadă de bani…

O să povestesc [...]]]> Da, de ceva vreme vroiam să mă apuc şi de treaba asta. Şi ca atare m-am apucat. Prin ianuarie. Am zis să încep cu teatrul şi să văd mai încolo ce şi cum. Cursurile de teatru sunt foarte faine, le recomand oricui, chiar şi doar pentru a te destinde.

O să povestesc mai mult, dar momentan să vă arăt “marele actor” la lucru.

În exerciţiul de mai jos eu cică prezentam vremea la ProTV. Colega mea făcea gestica, iar eu trebuia să mă descurc să existe concordanţă între ce gesticula ea şi ce ziceam eu.

Ce a ieşit… Vedeţi acum.

Edit: Nu mai vedeți. Nu prea aveam voie să pun filmuleț de la curs. Rămâne ca poză.

Click here to view the embedded video.

…

“Vând garsonieră din uscătorie…“

Oook. Nimic anormal aici! O uscătorie e un spaţiu ca atâtea altele şi de ce n-ai face afaceri acolo? Omul are în mod evident foarte multe rufe spălate şi nu poate să plece de acolo. Totuşi, sunt curios dacă iese de acolo măcar să prezinte garsoniera potențialilor mușterii. [...]]]>

…

“Vând garsonieră din uscătorie…“

Oook. Nimic anormal aici! O uscătorie e un spaţiu ca atâtea altele şi de ce n-ai face afaceri acolo? Omul are în mod evident foarte multe rufe spălate şi nu poate să plece de acolo. Totuşi, sunt curios dacă iese de acolo măcar să prezinte garsoniera potențialilor mușterii. Măcar face schimb cu vecinul de la 2 care vinde mașină din debara.

Acum, mă iertați. Mă duc până în beci să trimit un fax, lux!…

Vă spun eu: patru. În primă fază trei se duc la maşină. Se desface capota cu fast. Apoi se chiorăsc toţi la far pe interior în timp ce bărbatul care ţine becul de schimb în mână [...]]]> De câţi bărbaţi e nevoie pentru a schimba un bec la o Dacie Logan?

Vă spun eu: patru. În primă fază trei se duc la maşină. Se desface capota cu fast. Apoi se chiorăsc toţi la far pe interior în timp ce bărbatul care ţine becul de schimb în mână e ocupat să termine un covrig. Nu poate interveni până nu-l termină. Între timp, ceilalţi doi fac mişto pe diverse teme legate de Dacie. Unul din ei (ne-şofer) întreabă ce dracu’ e cablul ăla de la far care duce la bord. Celălalt (tot posesor de Dacie Logan) îşi dă cu părerea: E semnalizarea.

Şoferul cu becul şi covrigul mestecă liniştit şi spune sec: “Nţ” (adică nu). Ne spune și ce e:

- E ăla de reglează poziția farului pe verticală. Celălalt șofer (repet, tot așa posesor de Dacie Logan) își manifestă uluiala. Guru cu covrigul deschide portiera și manevrează mecanismul pentru a convinge. Ceilalți doi dau din cap cu subînțeles și cu respect.

Covrigul se termină, și se demarează procedurile de “cum dracu’ iese ăsta de aici??” După vreo 2 minute se lasă de o pauză în care Guru e întrerupt din activitate și nevoit să plece două minute. Posesorul celălalt de Logan intră în birou ca să dea Google despre cum schimbi becul la Dacie.

Guru se întoarce, fâțâie mecanismul și într-un final, sictirit de problemă, întreabă un al patrulea individ (vecin) pe care îl găsește lucrând la o mașină în garaj.

Vecinul vine, bagă mâna și fără să se uite, în 25 de sutimi de secundă desface mecanismul de la clemă. Ceilalţi spectatori (adică cei trei muşchetari iniţiali ai poveştii) intră în uluială cu un ușor “ooooo!“. Noul venit devenise guru și era foarte mândru de admiraţia acordată! Ceilalți erau deja convinși că poate deșira întreaga mașină în 2-3 secunde.

Becul este înlocuit.

Total: patru bărbați și 20 de minute. Consemnați data și ora.

Ah, că tot vorbeam de urs. Cică apare un nou model de Dacie (se spune pe un forum franțuzesc). Design-ul e la nivel de zvon, dar ceva-ceva fotografii găsiți la sursă (Hotnews).

Azi a fost încă o dată o zi interesantă la serviciu. Probabil că dacă aş scrie toate lucrurile care fac interesantă o zi, aş rămâne fără blog să scriu pe. Dar mă rezum la ceea ce am timp şi spaţiu a descrie. Şi totul a pornit de la faptul că pe la ora 13…

Mi-era foame. Aşa mă pocneşte pe mine. Realizez că am trosnit tastele de la laptop până am consumat toată rezerva de calorii. Şi problema care apare nu e cea de “Mi-e foame“, cât cea de “Ce să mănânc??”. Cred că mulţi dintre voi ştiţi la ce mă refer. Aveţi toate aceste minunate locuri de unde să vă procuraţi mâncare din apropiere, şi nu ştiţi ce să alegeţi. Să fie ceva de la supermarket? Sau de la fast-food-ul ăla? Sau de la pizzerie? Să iau suliţa şi să vânez ceva de pe podul de la Basarab? Poate cot la cot cu un papuaş, iese ceva de un grătar.

Şi apar tot felul de variante, şi apare necesitatea de a chema colegii la sfat: “Bă! Ce mâncăm azi?“. Şi începe acel brainstorming care mai amână foamea o oră, până la decizia finală:

“Merg la supermarket. Văd eu acolo ce iau.” Şi evident că nu puteam să merg singur. Că nu era interesant. Îl atrag şi pe colegul meu în afacere. Şi împreună purcedem la pas către clădirea cu case de marcat.

Tudor îşi ia fructe. Eu am luat un ghiudem după ce am încercat să mă lămuresc cu vânzătoarea care e mai iute: ghiudemul sau babicul? Am căzut la pace: Lăsaţi, daţi-mi ghiudem, că iau eu un kil de ardei dacă e. A râs, dar eu nu am glumit. Am luat şi ardei apoi ne-am întors la birou, în bucătărie.

Ghici ce. Ghiudem-ul e ca un salam tare. Ăla trebuie tăiat şi n-aveam cuţit. Şi nici nu-mi venea să cred!! Ştiam că din 100 de cuţite rămăseseră măcar 2 dar-ar naiba în ele. Am răscolit prin toată bucătăria. Nimic! Eram dispus să tai şi cu briceagul meu, dar îl uitasem acasă. Am cedat şi am mers la magazinul alăturat de unde am cumpărat 10 cuţite. Un set de 6 şi 4 separat. Şi le-am răspândit prin bucătărie, cu speranţa să le mai găsesc şi peste câteva luni.

…

Aceeaşi zi…

Urc la etajul 1. Prin drumurile mele trec pe lângă biroul unei colege. Pe lângă setul bine ordonat de dosare şi bibliorafturi… Un mare cuţit! Un fel de satâr al cuţitelor. Pe birou. Îl ştiam. Mă gândisem la el mai devreme, când n-aveam cu ce să tai mâncarea. Râd cu poftă şi fac poza!

Acum, eu ştiu că viaţa e dură, dar oameni buni, dacă vreţi să fiţi Rambo la serviciu, măcar legaţi bentiţa aia roşie. Eu nu cumpăr săbii ninja să tai salamul, daaa?

Dedicat colegei mele pe care o rog să renunţe la instinctele sângeroase!