9:25. Ies din RDS, mă duc spre metrou și întârziat fiind deja la serviciu dau [...]]]> La 8 dimineață eram în picioare. Trebuia să ajung la muncă dar aveam de plătit RDS-ul mai întâi pentru că simțeam oarecum că îmi taie Internet-ul dacă mai fac mișto de ei multă vreme cu plata. Zis și făcut.

9:25. Ies din RDS, mă duc spre metrou și întârziat fiind deja la serviciu dau telefon și anunț cu gravitate că m-au răpit 3 trupe de commando dar i-am rezolvat și mă întorc cu primul Jeep militar pe care îl găsesc. E iarnă. E zăpadă, frig și viscolește ca dracu. Înfig căștile în urechi, trag căciula pe cap și închei fermoarul cu o mișcare sigură. Fermoarul n-a agreeat intervenția mea și a înflorit ca un păun. Rezultatul: Un bou în mijlocul unui viscol urban cu o geacă deschisă. Fiind oarecum departe de o încăpere încălzită în care aș putea să repar fermoarul în liniște, închid geaca fix ca pe un capot și continui spre metrou. Nu prea reușeam eu să țin capotul închis pentru că bătea vântul în formație de zig-zag și citeam în privirile celorlalți trecători uimirea faptului că nu mă închei. Probabil își imaginau că așa-mi place mie.

Intru la metrou, în metrou și găsesc scaun liber. Normal, era 9:40. Oamenii normali ajunseseră demult la serviciu. Încep ca un adevărat meșteșugar să studiez problema fermoarului. Îl scot din buzunar și încerc să-l potrivesc pe șina lui. Nu intra că era destul de strâns și nu încăleca dinții ăia. Iau cheile de la casă și încep să meșteresc la el. Mă încurca firul de la căști așa că le-am scos din urechi, moment în care realizez că în metrou era destul de liniște și toți se uitau la mine care făceam un zgomot întreținut cu cheile. Probabil că puseseră deja și pariuri dacă îmi iese sau nu manevra. Mă uit pe rând la ei ca într-un film western. În loc de pistoale aveau iPhone-uri și nu se fereau să le folosească. Concluzia: Clar, apar pe youtube, probabil sub titlul: “uite un bou care încearcă să își repare fermoarul”. Pentru că desigur, era ilogic să încerc ACOLO din moment ce aveam să ies la suprafață în frig și poate era bine să am geaca închisă.

Reușesc să prind până la urmă fermoarul, mă uit victorios în jur și atunci mi-am dat seama că toți pariaseră împotrivă pentru că erau tare dezamăgiți. Asta e viața domnilor. Obișnuiți-vă cu oameni capabili să-și repare fermoarele prim metrouri.

10:02. Ies la Aviatorilor încheiat la geacă, cu căștile înapoi în urechi și merg spre stația lui 335. Mașina vine și eu sar în ea. Ajung pe la Casa Presei, mașina se oprește și stă vre-un minut. Eu n-aveam treabă. Mă holbam la polițiștii din intersecție care opreau mașini și le comunicau probabil numerele câștigătoare la Lotto. Unul din ei făceau semne către șoferul autobuzului. Mașina pleacă și observ cu surprindere că eram cam singurul umanoid rămas în ea. Faptul că începuse să facă și stânga atunci când de fapt trebuia să facă dreapta către Băneasa mă face să realizez că probabil e o problemă. Sar, scot căștile, merg la șofer și îl întreb ce mai face. O voce divină mă înconjoară:
- Am anunțat că întorc, nu?
Omul vorbea la microfonul din cabină și auzeam în toată mașina ca la cinematograf. Probabil eram în direct și la Europa FM.
- Cred că ați făcut asta, dar eu aveam căștile și n-am auzit.
- Aaa, păi vezi că eu trebuie să întorc, ne întorc ăștia aici. Se circulă doar până la Otopeni.
Știam că Otopeni-ul e DINCOLO de Băneasa de care tocmai ne depărtam, dar am înțeles că se referea la traficul civil iar ei erau obligați să întoarcă.
- Te pot lăsa când întorc pe colț acolo dacă vrei, continuă el.
- Ok, e bine așa, mulțumesc frumos. Circulă vreun autobuz spre Băneasa?
Dă din umeri. Mda, clar. Posibil să fie nevoie să o iau pe jos.

Mă lasă omul pe colț cu Mărăști și eu cobor. În fața mea, la 4 metri, un Opel trăgea de șoferul lui să iasă din zăpada unde s-a parcat. Dădea doar în față și patina într-una. Nu prea mergea treaba. Mă uit la ceas: 10:28. Mă uit la Opel. Opelul dă din umeri la mine. Iau decizia: Am întârziat deja ca porcul, măcar să fiu un porc gras și să-l ajut pe nea ăsta. Las lângă gard traista și mă duc să comunic cu șoferul:
- Dă-i un balans față-spate. Când ajungi în maximum într-o direcție, dă în cealaltă direcție și tot așa.
N-am carnet, dar am văzut treaba asta la mulți. Mă duc în spate și dă-i și împinge. 30 de secunde, omul se coordonează foarte bine și iese, îmi dă avarii de mulțumire și dispare din peisaj.
Ocolesc eu piața Presei și mă apropii de unul din polițiști:
- Vă salut. Circulă ceva autobuze spre Băneasa?
- Nu știu, vorbiți la șoferi. Se circulă doar până la Otopeni, dar nu știu de autobuze.
- Păi văd că le întoarceți înapoi…
- Nu, nu noi le întoarcem. Noi doar comunicăm până unde se circulă. Vorbiți cu șoferul…

Draci. Mă duc în stație la timp să prind un 131 care tocmai vărsa mușterii în stație.

- Bună ziua, ce merge în Băneasa?
- Nu știu, vorbiți cu polițiștii că ei știu.
- Am vorbit, ei spun că nu sunt ei cei care vă întorc…
- Nu știu dom’ne, eu am dispoziție să întorc aici.

Perspectiva de “pe jos” devine clară. Renunț la discuție și o iau pe jos. Ajung la fântâna Miorița. Alt șofer blocat în zăpadă. Zâmbesc și mă duc la el cu aceeași treabă ca mai devreme. Reușește și el să se pună în mișcare și eu îmi continui drumul. Mă încălzisem deja împingând la mașini. Speram să nu găsesc vre-un camion în situația asta că nu-s chiar Superman.
Ajung pe la 11 la birou, aflu de la o colegă că cică 205-ul circula, deși eu nu văzusem niciunul să treacă pe lângă mine, trag o înjurătură în gând, mai mult de principiu, apoi îmi văd de treabă.

Se face eventual seară, aveam repetiții de la 18:30, ajung cu ajutorul unui coleg care mergea în direcția aia și îmi fac treaba.

Puțin după ora 22:00. Ne terminăm repetițiile și dăm să ne ducem acasă. Ne lovim de altă problemă. Ușa de la intrarea în localul unde făceam repetiții înghețase sau se enervase sau nu știu ce dracu’ avea că nu se încuia. Începe altă meșteșugăreală pe sistemul: împinge ușa, trage ușa, ridică ușa, futu-i mama ei de ușă, dă-i tare, dă-i încet, dă-i să curățăm gheața, dă Laura rujul tău să vedem unde se duce limba aia de la broască de nu se închide, dă cuțitul să scobim în găurile de la rama ușii, poate se închide, dă un scaun să ne uităm sus, poate nu intră cum trebuie ușa pe cadru, dă cola că am uitat-o afară, dă-te dracu cu cola ta, dă telefonul să sunăm lăcătuș, dă de alt lăcătuș că ăsta locuiește în Texas, dă bani că ne ia 40 lei pentru deplasare și 50 pentru manoperă, dă, dă, dă…

Cu lăcătușul pe drum spre local, au rămas 3 colegi și restul ne-am dus spre casă că n-avea sens să-i facem lăcătușului ceremonie de primire în 6.
Ajung într-un final pe la 23:30 (cred) prin militari, aproape de bloc. Vis-a-vis, ghici…
Alt cetățean împingea o mașină. Înăuntru cred că era prietena care încerca să tragă de mașină să iasă din nămeți.
Ce să facă Florin? Evident, hai să întregesc recordul de azi. Să fie trei mașini împinse. Măcar dorm dus la noapte.
Mă duc eu la ei ca un profesionist, le recit placa în 5 secunde ca Tommy Lee Jones și în 10 secunde împingeam la mașină.
După scurtă vreme… Nimic. Mașina abia dacă se clintea. Dă-i și bagă cartoane sub roțile din spate, dă și împinge iar și dă și dă și… Nimic.
Omul fuge până vis-a-vis după o lopată, fata îmi mulțumește pentru încercare, eu cu mâinile vineți de la gheața de pe mașină și cu ego-ul pe la jumătate decid că e cazul să mă potolesc și să mă duc acasă. Plec și îl văd pe el venind cu o lopată obținută probabil de la shaormeria de vis-a-vis. Să fie sănătoși, eu mă duc să mă culc.

Concluzia zilei: e posibil ca lucrurile să meargă mai bine dimineața, deci, treziți-vă devreme.

P.S. Avem spectacol mâine la Pitești. Urați-ne vreme cât de cât bună că nu știu cine ne împinge pe autostradă…
Somn ușor.

Trimite/Salvează

Site-uri, Bloguri, Twitter

Se apropie momentul ăla al anului când vom fi cu toţii luaţi prin surprindere de zăpadă. Adică, e de înţeles că în mod normal în perioada de iarnă există obiceiul să ningă aşa… Dar să fim serioşi, cu puţină logică putem să ne dăm seama că a tot nins în fiecare [...]]]>

Se apropie momentul ăla al anului când vom fi cu toţii luaţi prin surprindere de zăpadă. Adică, e de înţeles că în mod normal în perioada de iarnă există obiceiul să ningă aşa… Dar să fim serioşi, cu puţină logică putem să ne dăm seama că a tot nins în fiecare an până acum. Deci aşa cum e probabil să ningă, e posibil să nu şi anul ăsta să fie excepţia. Şi e clar că pe argumentul ăsta mergem de câţiva ani încoace de auzim pe la TV “autorităţile au fost luate prin surprindere…”

Mda, parcă îi văd savurând o bere cu picioarele pe birou, îmbrăcaţi la mânecuţă scurtă… Curg apele de pe ei de căldură. Sunt şi puţini pentru că majoritatea colegilor sunt la piscină pe şezlong trăgând să se bronzeze pe arşiţa asta… Un ventilator leneş le mai răcoreşte biroul. Televizorul stă pornit pe canalul de Meteo unde se arată temperaturi record de 40 de grade în Decembrie…

Şi deodată se întâmplă imposibilul. Un norişor mic şi pitit care venise tiptil se năpusteşte fix în mijlocul distracţiei şi aruncă în 20 de secunde milioane de tone de zăpadă în toată România! Autorităţile sunt luate prin surprindere. Sunt acoperite de zăpadă şi arată ca nişte momâi cărora li se văd doar ochii clipind a uimire. Până şi sticla de bere pe care se pregăteau să o ducă la gură e acoperită de zăpadă.

Şocul durează puţin. În 5 secunde se dezmeticeşte toată lumea. Cei doi colegi din birou se uită brusc unul la altul şi strigă cu subînţeles: “Z-z-z-zăpadă!!“

Îşi sună nevestele să le aducă hainele de iarnă, apoi în timp ce se îmbracă cu pufoaicele declară către reporterul TV:

“A fost totul atât de neaşteptat! Probabil un alt act biblic fără precedent. Sigur, a mai fost treaba aia cu arca şi cu inundaţia de acum ceva vreme, dar tot meritul nostru a fost atunci. Am fost atât de pregătiţi pentru zăpadă încât toate utilajele noastre au topit-o instantaneu şi a ieşit ce a ieşit. Nu vom repeta greşeala asta, vom trata zăpada cu mănuşi! Nu putem risca să provocăm o altă inundaţie de proporţii prin a manifesta extra-eficienţă în îndepărtarea zăpezii!“

…

Trimite/Salvează

Click here to view the embedded video.

Să stai în pat și să fii cât ai să vrei de posomorât, n-are să-mi fie frică, mă mulțumesc cu oricare chip al tău.  Lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te supăr cu nimic. N-am să mă mișc. N-am să [...]]]>

Click here to view the embedded video.

Să stai în pat și să fii cât ai să vrei de posomorât, n-are să-mi fie frică, mă mulțumesc cu oricare chip al tău.  Lasă-mă să stau la picioarele tale! Nu am să te supăr cu nimic. N-am să mă mișc. N-am să respir,  nici n-ai să mă simți. Daca are să-ți fie foame, am să-ți aduc lapte cald și pâine proaspătă… Și daca are să-ți treacă foamea, am să-ți dau o țigară bună.  Dacă n-o să-ți placă țigara, am să-ți aduc o narghilea, să fumezi de dimineața până seara, în varful patului ca sultanii. Și dacă după ce fumezi are să-ți fie somn, am să-ți cânt încet, un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată, nu-l știu încă, dar îl simt în inima mea, un cântec despre o fată proastă, care nu crede în altă fericire decât să-ți fie sclavă. Și dacă după ce ai să te trezești are să-ți fie frig, am să-ți iau mâinile într-ale mele și am să le încălzesc cu suflarea mea. Și dacă are să-ți fie dor de mine, am să-mi lepăd veșmintele și am să mă lipesc de tine, atât de cuminte sau de nebună, cât ai să vrei tu. Nu am să mă împotrivesc niciodată, niciunuia din gesturile tale.  Și dacă la urmă nu-ți va mai fi de ajuns dragostea, ci vei vrea moartea mea am să stau fericită în mâinile tale, să mă sugrumi.

Trimite/Salvează

Femeie, mi-e teamă de noaptea aceasta! S-aprindem focul, cu ce ştim… Ochii tăi privesc morişca-amorţită în care altădată suflam, suflam până ce dimineaţa ne trăgea de [...]]]>

Click here to view the embedded video.

Femeia albă

Femeie, mi-e teamă de noaptea aceasta!
S-aprindem focul,
cu ce ştim…
Ochii tăi privesc morişca-amorţită
în care altădată suflam,
suflam până ce dimineaţa ne trăgea de mâini
şi de picioare.
Încă puţin, mă rugai,
şi părul tău se unduia
ca o perdea care ascundea
o clipă da, o clipă nu,
un amurg leneş…

Femeie, să ne ţinem în braţe!
Încă e linişte.
Curând ne vor bate în uşă
beţele de chibrit
şi gazul…

Trimite/Salvează

Ceea ce numim a face dragoste este de cele mai multe ori o caricatură  a fericirii. Fericirea este ceva mult mai important, mult mai profund si mult mai simplu. Şi pentru că este simplă, nu se analizează şi nici nu se descrie. Nu povestim fericirea, dar sunt [...]]]> Click here to view the embedded video.

Ceea ce numim a face dragoste este de cele mai multe ori o caricatură  a fericirii. Fericirea este ceva mult mai important, mult mai profund si mult mai simplu. Şi pentru că este simplă, nu se analizează şi nici nu se descrie. Nu povestim fericirea, dar sunt momente cand ne prinde fără vreun temei aparent, in plină  boală, sau in timpul unei plimbări peste câmpii, sau într-o odaie întunecoasă în care ne plictisim. Te simţi deodată absurd de fericit, fericit de moarte, adică atât de fericit că ai vrea să mori, pentru a prelungi la infinit minutul acela extrordinar.

Maria

Trimite/Salvează

Până de curând…când sistemul meu de autoapărare a cedat şi [...]]]> Am înţeles că nu e nevoie ca să cunoşti fizic o persoană pentru a o numi ..prieten. N-am avut niciodată prieteni. Poate de frica dezamăgirilor mi-am născut un astfel de sistem de apărare. N-am vrut să-mi risc moralitatea, slujba şi viaţa în ochii nimănui.

Până de curând…când sistemul meu de autoapărare a cedat şi nu treptat..direct…mai ceva ca la 11.09.

Mulţumesc, prietene! Mulţumesc, Marlo! Te iubesc!

Maria

Click here to view the embedded video.

Trimite/Salvează

Click here to view the embedded video.

Play…

Un pas. Apoi altul. Scena e goala. Scaunele sunt goale. Clape de pian rostesc o melodie tristă. Mă descalț și fac un pas. Aerul mă înconjoară. Prinde formă în jurul meu. Se încălzește și prinde și culoare. E galben. Mă [...]]]>

Click here to view the embedded video.

Play…

Un pas. Apoi altul. Scena e goala. Scaunele sunt goale. Clape de pian rostesc o melodie tristă. Mă descalț și fac un pas. Aerul mă înconjoară. Prinde formă în jurul meu. Se încălzește și prinde și culoare. E galben. Mă dau un pas brusc în spate cu ochii la lemnul scenei. Aerul fuge dar mă găsește. Și iar prinde filament. Culoare. Formă. Cu o mișcare bruscă întind brațul drept în lateral. Ca un partener de dans docil, aerul mă cuprinde. Mă ia ușor de braț și se culcă pe el. Îl simt ca pe o femeie. O femeie curioasă. Care mă descoperă cu un ușor amuzament. Și tace. Și mă privește. Oricât de brusc mă mișc, ea îmi răspunde lent și cu delicatețe. Mă învelește cu corpul ei. E cald. Respiră regulat și mă învăluie cu părul ei. Mă întorc brusc cu 180 de grade în stânga mea. Sunt cu spatele la publicul de scaune. Femeia vine. Calcă ușor. Îmi prinde brațele și le strânge. Și iar se lipește de mine. Mâinile ei se duc pe pieptul meu. Și strânge.

Închid ochii. Scena fuge. Fug și scaunele dar silențios. Femeia rămâne. Mă rotesc iarăși încă doi pași la dreapta dar acum îi țin brațul. Nu îndrăznesc să o trag spre mine. Are ritmul ei. Din capătul mâinii vine spre mine. Nu spune nimic. Apleacă ușor capul spre stânga și se uită la mine. Ochii ei îmi spun: “Bine. Vin…”. Și vine. E desculță. Eu mut. Și o privesc. Fac un pas pe ritmul ei, în față. Ajunge în spatele meu și mă cuprinde iar cu brațele. Își lasă fruntea pe ceafa mea. Nu o văd dar știu că are ochii închiși. Și parcă temătoare de următorul meu pas. Care știe că va veni. Îi pun mâinile pe trup. Dintr-o mișcare tot bruscă mă întorc și o întorc și pe ea. Și o cuprind. Părul ei s-a așezat pe umărul meu drept. Își îndreaptă lent spatele și mă apucă de trup. Privește cortina neagră din față. Lasă capul în față, își rotește capul și părul mă pedepsește cu lipsa lui. Și apoi se răsucește foarte brusc. Mă surprinde. Mă privește. Mâinile ei sunt pe gâtul meu. Și mă privește adânc. E curioasă ce am să fac acum. Și ochii ei îmi spun… Multe.

O iau în brațe, o ridic și mă rotesc cu ea. Cu ochii în ai ei. O las jos și mă retrag ușor. Mă așez într-un genunchi la puțină distanță și îi las brațul întins. Ea stă jos și privește podeaua. Ridică ușor ochii. Părul îi stă în calea privirii dar ochii străpung. Merge ușor, vine aproape și îmi ia brațul întins. Se rotește și se așează în poala mea. Și brațu-mi îl pune pe sânii ei. Respiră regulat. Calmă și liniștită. Ridic privirea către lumini. Se sting ușor. Scena se mișcă ușor, ca un leagăn. Simt lemnul tocit de pași duri. De dans… Și știu că exact ca apele unui ocean, în adâncime el e… Calm. Și ne caută să ne spună asta dincolo de cicatrici. Dar eu știu. Și ea știe. Se dezbracă. Și e atât de calmă și liniștită. Nu văd nimic, dar simt…

Un spectator am. Ești tu. Ascultă melodia și dansează. Ca mine. Nu e greu. Vine natural ca și sunetul clapelor de pian.

Trimite/Salvează