Florin fiind eu, pentru cine nu știe.

Mi-am dorit toată viața să fiu actor. Și regizor. Și cascador. Cred că și cameraman. Dar cel mai mult mi-am dorit (și îmi doresc) să fiu actor de film. Acum câțiva ani abia mi s-a coagulat dorința în ceva mai serios ca intenție. [...]]]>

Florin fiind eu, pentru cine nu știe.

Mi-am dorit toată viața să fiu actor. Și regizor. Și cascador. Cred că și cameraman. Dar cel mai mult mi-am dorit (și îmi doresc) să fiu actor de film. Acum câțiva ani abia mi s-a coagulat dorința în ceva mai serios ca intenție. Dar tot nu m-am apucat. “N-aveam timp”. Și acum realizez că mâncam rahat. Aveam timp. Mai mult decât am acum. Probabil mă speria faptul că habar n-aveam de unde să încep.

Cumva am reușit să mă mobilizez și să merg la un curs pe la începutul anului. Am avut noroc și am prins și un rol într-o piesă de Shakespeare pe care o jucăm la scenă deschisă în mai puțin de o lună. Mi-a plăcut și îmi place la nebunie. Am cunoscut oameni altfel decât eram obișnuit și (iar) mi-a plăcut. Oameni care pun suflet în ceea ce doresc, oameni frumoși, oameni deschiși la schimbare și cu toate astea, oameni care nu sunt fundamental diferiți de alții. Ci doar au avut plăcerea și tăria să spună “hai să fac asta!”.

Eu m-am dus dornic în primul rând să aflu de la mine dacă pot să fac asta. Cu toată pasiunea mea, era posibil să nu fiu făcut să fiu actor. Încă e posibil. Dar mă străduiesc să fiu. Primul și cel mai greu test al meu va fi pe scenă. Sufăr de trac și știu asta mult prea bine. Sper că am trecut peste problemă și în mod curios, acum, îmi doresc mai mult asta nu atât pentru mine, cât pentru ceilalți colegi ai mei care au muncit pentru piesa asta. Deja nu mai e despre mine, e despre noi. Și asta îmi place deși mă sperie în același timp într-o oarecare măsură.

Aceasta e prima invitație la piesa “Doi tineri din Verona” ce se va desfășura la “La scena“, ceva mai sus de Unirii pe data de 20 iunie. Nu sunt încă sigur de oră dar revin. Edit. Ora 11 AM.

Sper să veniți și să vă facă plăcere.

Aici aveți figura 1. Un cablu de fibră optică ce iese din pământ.

Iar aici avem figura [...]]]> Spuneam acum luni bune cum se hotărăsc unii să implementeze un proiect de a îngropa cablurile ca să nu mai stea pe stâlpi. Intrați aici dacă doriți să știți începutul poveștii, că acum vă explic următoarea etapă de mare excepție!

Aici aveți figura 1. Un cablu de fibră optică ce iese din pământ.

Iar aici avem figura 2. Figura 2 este un zoom că poate nu mă credeți că aia e fibră optică și ziceți că o fi vreun fier beton care oricum (desigur) ar fi fost foarte normal să fie acolo…

Am pretenția despre mine că sunt un om inteligent. Cu toate astea, totul s-a dus dracu’ atunci când am văzut lucrarea asta. Primul lucru a fost să-mi imaginez cum s-o fi făcut opera de față…

Managerul de proiect solicită mâna de lucru:

- Auzi Petricăăăăă!… Băăă Petrică băăă!! Adu-l pe Cornel și țineți voi de firu’ ăsta.

Vine Petrică fără Cornel. Logic, în primul rând se evaluează etapa:

- Care fir? Ăla? Să ținem în sus??

- Da bă!

- Păi de ce?

- Ca să nu cadă, bă boule bă!

- Aha…

Dovedind abilități deosebite de înțelegere a situației de un înalt grad de complexitate, Petrică este lămurit de etapa următoare și solicită suportul colegului său Cornel pe care îl convoacă:

- Corneleeee! Vino bă să ținem de ăsta în sus…

Cornel era momentan ocupat într-o ședință de audit la marginea unei gropi încercând să determine din privirea-i exersată adâncimea și volumul acesteia cu eroare de maximum 2cmc. La auzul chemării lui Petrică, acesta aleargă la locul faptei împiedicându-se de fir. În acel moment se decide să aplice tehnici sofisticate de PR și comunicare:

- F…-ți m….. m…. de firul lu’ …. … . ….. .. . … . ..

Petrică îi explică în detaliu ce au de făcut:

- Ține bă de ăsta în sus până aduc eu gălețile și lopata…

Cornel mai aplică puțină tehnică de PR dar se conformează. Petrică aduce pe rând găleata, lopata, sticla de bere, apoi cealaltă lopată că prima era de fapt sapă și începe să pună cimentul fluierând o piesă din folclorul de muzică de cameră al filarmonicii din Cuca Măcăii.

În 10 minute, opera e gata.

Tot acest demers are un singur scop evident. În București se începe instalarea unor ștuțuri care să dea Internet public oricui dorește, direct prin fibră optică! E nevoie doar să te așezi cu laptop-ul lângă acest ștuț, tragi un pic din el ca din furtunul de benzină și-l înfigi în laptop.

Băi, cum dracu’ să nu iubești ideea asta?!?

Aș dori să le mulțumesc în mod public tuturor celor care există pentru ca astfel de minunate lucruri să devină posibile. Sunt convins că o idee foarte bună ar fi un lobby la Ministerul Turismului pentru a amenaja aceste spații de așa natură încât să taxăm cu 1 euro/turist pe toți curioșii străini care ar vrea să vadă și ei cum e aia cu “net la ștuț”. Am face o grămadă de bani…

…

“Vând garsonieră din uscătorie…“

Oook. Nimic anormal aici! O uscătorie e un spaţiu ca atâtea altele şi de ce n-ai face afaceri acolo? Omul are în mod evident foarte multe rufe spălate şi nu poate să plece de acolo. Totuşi, sunt curios dacă iese de acolo măcar să prezinte garsoniera potențialilor mușterii. [...]]]>

…

“Vând garsonieră din uscătorie…“

Oook. Nimic anormal aici! O uscătorie e un spaţiu ca atâtea altele şi de ce n-ai face afaceri acolo? Omul are în mod evident foarte multe rufe spălate şi nu poate să plece de acolo. Totuşi, sunt curios dacă iese de acolo măcar să prezinte garsoniera potențialilor mușterii. Măcar face schimb cu vecinul de la 2 care vinde mașină din debara.

Acum, mă iertați. Mă duc până în beci să trimit un fax, lux!…

Biroul doamnei director adjunct

- ... ar mai fi o clasă de-a noua, dar știți că e important să nu se depășească ora pentru că au teză…

- Nu e nicio [...]]]> Domnu’ profesor fiind eu. Bine, am fost domnu’ profesor ceva vreme săptămânile astea, dar alaltăieri a fost oarecum culminant.

Biroul doamnei director adjunct

- ... ar mai fi o clasă de-a noua, dar știți că e important să nu se depășească ora pentru că au teză…

- Nu e nicio problemă, am replicat. În general, subiectul e scurt, pauza ne prinde mereu la întrebări, am asigurat-o.

Liceul arăta ceva mai altfel decât stilul de liceu cu care eram eu obișnuit. Era plin de termopane, rigips și uși de categorie ușoară. Nici nu puteai ciocăni la ele așa spectaculos că ți-era frică să nu muți tocul. Doamna directoare se uita de-a lungul planner-ului cu orele, iar eu mă uitam de-a lungul parchetului. Era parchet montat, de generație “nouă”. Mobilierul la fel. Aveam senzația că mă aflu într-un castel de cărți de joc. O iluzie, evident.

- Mai sunt clase de a șasea după aceea…

… și s-a uitat la mine cu ezitare considerând că erau prea tineri pentru subiectul meu. Celelalte clase erau de-a noua sau a zecea. Am înțeles și intervenit imediat:

- E foarte bine, mai ales dacă au oră liberă. Important e să le spun două – trei cuvinte că le va rămâne mesajul măcar ca lecția de istorie spusă în clasă.

A zâmbit politicos, deși vedeam clar că nu o convinsesem. Sper să nu fi făcut o gafă și să fie profesoară de istorie.

- Bun, păi mergeți dumneavoastră sus la cancelarie, chiar deasupra acestui birou și eu vin imediat să vorbesc cu doamna profesoară.

M-am înclinat în semn de mulțumire și am ieșit. Venisem cu zece minute înainte să se sune și era liniște încă. Era ultima zi din campania de informare și aveam la activ deja vreo 10-15 ore în care am vorbit mai mult sau mai puțin cu liceeni pe o temă să spun… civică. Părea că am să am puține ore azi înainte de vacanță. Mulți dintre elevi plecaseră deja în vacanță și nu mă așteptam să mai fie prin clasă. Azi eram chiar singur, deși ar fi trebuit să mai fie cu mine doi colegi.

Prima oră a fost la o clasă de-a noua. Doamna profesoară de desen a făcut prezentările după care m-am apucat să vorbesc cu ei. Ca la multe alte clase, au fost foarte ok. Mai era gălăgie, dar de principiu le-am ținut atenția pe subiect și a ieșit ok.

Ultima oră: 6D. Mi-am luat timpii necesari și am urcat la clasa lor. Am deschis ușa de termopan cam ca pe capacul de la cutia Pandorei. Înăuntru erau fix cinci copilași care orbitau prin clasă ca pierduți de sub control. Am închis ușa aproape instinctiv să nu mă lovească un proiectil sau ceva și m-am uitat sus, deasupra ușii. 6D. E bine. Deschid ușa din nou. Trei dintre ei deja înțepeniseră cu recuzita în mână și se uitau la mine cu interes. Pe jos era o mizerie de nedescris. Băncile erau mutate peste tot. Eu mă lămurisem. Aveam de lucru aici. Eram complet amuzat, dar mi-am încruntat sprâncenele și am intrat cu cât zgomot am putut.

Am pus ranița din spate lângă catedră și am scos chestionarele, moment în care gălăgia s-a reluat. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că sunt cinci indivizi care pot produce atât zgomot. Am început să produc mai mult zgomot lovind sonor catedra. Abia i-am acoperit.

- Unde vă sunt colegii?

Îmi răspunde o fetiță înfășurată cu beteală de brad:

- Păi nu avem oră..

- Cum să nu aveți oră? Vin direct de la doamna director adjunct și mi-a spus că trebuie să fiți în clasă. Chemați-vă colegii că facem oră…

- Domn’ profesor, da’ ce oră facem? mă repede altul.

Mă uit la el. Normal că nu era oră oficială. Era un proiect de informare, nu exact oră normală de curs. Dar era prea mult de explicat.

- Cultură civică.

- Păi noi nu facem cultură civică! îmi aruncă el insinuant.

- Ba faceți. Dă fuga și cheamă-ți colegii de urgență că acum se sună.

- Păi nu sunt șeful clasei...

- Șeful clasei e aici?

- Da, el e! Și degetele au fugit către un băiețel mărunt și cu ochelari, probabil cel mai cuminte din toată clasa care stătea liniștit lângă o bancă. Mă duc la el:

- Unde sunt colegii?

- Păi sunt pe afară, în curte.

- Cheamă-i, te rog. Se face ora.

Între timp au mai apărut câțiva. De același stil. Gălăgioși până la Dumnezeu și plini de energie. Se sună și sala se umple. Haos! Nimeni nu stătea locului. Faptul că le pusesem niște chestionare pe masă i-a iritat la culme pe unii care și-au… declarat intenția de a nu completa așa ceva. Acum mi-ar fi prins bine să am catalogul, dar nu aveam calitate să pun mâna pe el. Lasă, am zis, mă descurc eu și fără.

- Absenții!

S-a lăsat o oarecare liniște nedumerită și unul din ei mă întreabă:

- Da’ tu cine ești?

- Florin. Susțin ora în locul doamnei profesoare la indicația doamnei directoare adjunct. Tu de ce nu ești la locul tău? fac eu la el.

Mormăie el ceva și se așează în bancă.

- Cine lipsește? insist eu.

- Păi suntem toți, rânjește la mine șmecherul clasei.

- Da? Și scaunele alea cu haine pe ele ale cui sunt?

- Păi sunt ale noastre, dar ne-am mutat prin clasă, spune el continuând să zâmbească.

Foarte tare, e chiar isteț. M-am apucat și eu să zâmbesc. Am scos agenda din traistă, am deschis-o și am anunțat:

- Facem prezența. Îmi spuneți pe rând numele voastre și eu vă notez aici, că n-am catalogul la mine.

Și am început de la perete. Istețului i-a pierit zâmbetul, a scos un mobil și s-a dus la geam. În două minute mi-au mai apărut trei oameni în clasă și o minge de fotbal. Cu ei, gălăgie adăugată.

- Domnu’ profesor, îmi zice unul din nou-veniții după ce se lămurește că nu eram profa lor, pot să ies (?) să las mingea colegului meu că m-a sunat acum și are oră de sport și n-are mingea!!

Ținea telefonul în semn de argument și sprâncenele ridicate la mine. Mă gândeam amuzat: Prietene, pe cine crezi tu că duci?

- Sună-l să vină să ia mingea că-i dau voie să intre.

S-a blocat, a băgat telefonul în buzunar și aia a fost tot. Nici unul nu stătea locului. Istețul era un arc viu. Îl puneam la locul lui, el sărea imediat și se ducea să-l pocnească pe unu’. Nici n-am înțeles de ce. După ce am reușit să deposedez una din fete de beteala adițională pe care o flutura prin sală, grupa de fete s-a refugiat în ultimele bănci. Alt focar de zgomot.

- Voi două! Tu, du-te lângă el, tu acolo.

Am mutat albinele în speranța unui zumzet mai moale. Aș… Una din locațiile unde mutasem o albină era lângă isteț. S-a mutat cu scaun și birou mai aproape de ea. Să mă fi văzut cum vorbeam despre subiect și îl luam în primire pe isteț cu scaun cu tot punându-l la locul lui. Atunci mi-a ieșit cea mai groasă versiune de voce de care mă credeam capabil:

- De aici nu te mai miști!

Și am mai stat două secunde cu ochii la el, nu atât ca să mă asigur că a înțeles, ci pentru că eram eu șocat de cât de serios sunasem.

Vestea bună e că subiectul i-a prins și am putut să controlez situația. Mi-am cam rupt degetele ciocănind pe catedră, dar mi-am făcut ora. A fost de departe cea mai obositoare oră și mă gândeam cât de nasol ar fi să faci asta zi de zi cu astfel de clase. Pe de altă parte, am fost amuzat de câtă militărie am fost în stare să fac. Mă uitam urât la ei cum făceau ceva, dar eram mereu absolut amuzat de situație.

Cred că m-aș întoarce totuși să fac treaba asta din nou.

Vreți să-i vedeți? Iete-i!

Ar fi fost tare la monede, că le făceau pătrate şi le rupeam ca pe tabletele de ciocolată.

Voi vă daţi seama că dacă cei care fac bonurile de masă ar fi lucrat la Imprimeria Băncii Naţionale, ne găseau dracii tăind bancnotele cu foarfeca sau poate chiar le rupeam dintr-un cotor?

Ar fi fost tare la monede, că le făceau pătrate şi le rupeam ca pe tabletele de ciocolată.

Altfel spus, nu mai bine veneau bonurile de masă direct tăiate?

Radio Vacanţa: Difuzare regională şi locală prin aer!

Pe pariu că trece şi prin zid?

1992

Aveam 11 ani şi un casetofon japonez. De fapt, aveam (adică părinţii mei aveau) 2 dar unul era deja bucăţele. Desfăcusem difuzoarele cu centrul argintiu, butoanele, firele şi cel mai important… Motoraşul! Ăla avea mare valoare pentru mine. Era singura piesă care făcea ceva vizibil util atunci când băgai curent în ea. Mama [...]]]> In memoriam

1992

Aveam 11 ani şi un casetofon japonez. De fapt, aveam (adică părinţii mei aveau) 2 dar unul era deja bucăţele. Desfăcusem difuzoarele cu centrul argintiu, butoanele, firele şi cel mai important… Motoraşul! Ăla avea mare valoare pentru mine. Era singura piesă care făcea ceva vizibil util atunci când băgai curent în ea. Mama se obişnuise cu ideea cam de când a văzut că demontam tot ceea ce avea şuruburi. Bunica era cea care îmi dădea bătaie de cap că trebuia să ascund “sculele” de ea mereu. În fine, pe lângă acest super hobby la care am să revin mai târziu, îmi plăcea muzica. Ţin şi acum minte cum am reacţionat când am descoperit ce înseamnă stereo. Eram absolut fascinat de cum se aude muzica diferit în urechile mele L şi R.

Îmi înregistram muzica de la radio şi înregistram pe casete magnetice. Şi niciodată nu eram atât de bine pe fază atunci când începea o melodie ca să o înregistrez de la început. De-aia casetele mele erau ca un DJ mix, în care melodiile nu aveau început ci doar o rupere de la finalul melodiei anterioare.

Şi ţin minte că eram fan Michael Jackson. Aveam câteva albume ale lui pe casetă, inclusiv ABC şi Dangerous (dacă-mi amintesc corect). Primisem cu unul din albume şi o mască de o prindeai cu elastic! Aveam un walkman cumpărat cu 6000 de lei (sau 600, nu mai ştiu) de la mare, care funţiona cu 4 baterii, gros cât un tanc, dar ascultam la el de rupeam.

Şi ţin minte că atunci când a fost concertul, mi-am luat “sculele” şi am pregătit înregistrarea concertului, care se dădea şi la TV. Am conectat supravieţuitorul japonez pe canal stereo cu Telecolor-ul şi m-am înarmat cu cele mai bune casete şi răbdare… Şi aşa am stat de am înregistrat concertul de pe televizor, concert cu care m-am torturat o perioadă să-l ascult până m-a enervat la culme calitatea sunetului şi am renunţat. Am preferat albumele originale.

2009

Michael Jackson moare în urma unui stop cardiac. Cel mai stupefiant lucru pentru mine a fost că pe lângă faptul că nu-mi venea să cred, toată lumea din jurul meu simţea la fel. Nimănui nu-i venea să creadă. Cred că ne obişnuisem aşa de mult că ni se părea că e turnul Effel, sau oricum, ceva care va dăinui sute de ani.

Era seară şi mă uitam pe VH1. Se dădeau numai melodii cu Michael Jackson. Şi atunci am avut a doua revelaţie. Deşi nu mai ascultasem de multă vreme, ştiam toate melodiile, favorite fiindu-mi majoritatea. Şi erau multe de tot!

Cred că e singurul artist care are atâtea piese care să-mi placă…

Michael Jackson – The Earth Song