Libertatea Iluziei » ciudatenii

Cabluri îngropate, episodul II

Marlo — Fri, 21 May 2010 13:03:33 +0000

Spuneam acum luni bune cum se hotărăsc unii să implementeze un proiect de a îngropa cablurile ca să nu mai stea pe stâlpi. Intrați aici dacă doriți să știți începutul poveștii, că acum vă explic următoarea etapă de mare excepție!

Aici aveți figura 1. Un cablu de fibră optică ce iese din pământ.

Iar aici avem figura 2. Figura 2 este un zoom că poate nu mă credeți că aia e fibră optică și ziceți că o fi vreun fier beton care oricum (desigur) ar fi fost foarte normal să fie acolo…

Am pretenția despre mine că sunt un om inteligent. Cu toate astea, totul s-a dus dracu’ atunci când am văzut lucrarea asta. Primul lucru a fost să-mi imaginez cum s-o fi făcut opera de față…

Managerul de proiect solicită mâna de lucru:

- Auzi Petricăăăăă!… Băăă Petrică băăă!! Adu-l pe Cornel și țineți voi de firu’ ăsta.

Vine Petrică fără Cornel. Logic, în primul rând se evaluează etapa:

- Care fir? Ăla? Să ținem în sus??

- Da bă!

- Păi de ce?

- Ca să nu cadă, bă boule bă!

- Aha…

Dovedind abilități deosebite de înțelegere a situației de un înalt grad de complexitate, Petrică este lămurit de etapa următoare și solicită suportul colegului său Cornel pe care îl convoacă:

- Corneleeee! Vino bă să ținem de ăsta în sus…

Cornel era momentan ocupat într-o ședință de audit la marginea unei gropi încercând să determine din privirea-i exersată adâncimea și volumul acesteia cu eroare de maximum 2cmc. La auzul chemării lui Petrică, acesta aleargă la locul faptei împiedicându-se de fir. În acel moment se decide să aplice tehnici sofisticate de PR și comunicare:

- F…-ți m….. m…. de firul lu’ …. … . ….. .. . … . ..

Petrică îi explică în detaliu ce au de făcut:

- Ține bă de ăsta în sus până aduc eu gălețile și lopata…

Cornel mai aplică puțină tehnică de PR dar se conformează. Petrică aduce pe rând găleata, lopata, sticla de bere, apoi cealaltă lopată că prima era de fapt sapă și începe să pună cimentul fluierând o piesă din folclorul de muzică de cameră al filarmonicii din Cuca Măcăii.

În 10 minute, opera e gata.

Tot acest demers are un singur scop evident. În București se începe instalarea unor ștuțuri care să dea Internet public oricui dorește, direct prin fibră optică! E nevoie doar să te așezi cu laptop-ul lângă acest ștuț, tragi un pic din el ca din furtunul de benzină și-l înfigi în laptop.

Băi, cum dracu’ să nu iubești ideea asta?!?

Aș dori să le mulțumesc în mod public tuturor celor care există pentru ca astfel de minunate lucruri să devină posibile. Sunt convins că o idee foarte bună ar fi un lobby la Ministerul Turismului pentru a amenaja aceste spații de așa natură încât să taxăm cu 1 euro/turist pe toți curioșii străini care ar vrea să vadă și ei cum e aia cu “net la ștuț”. Am face o grămadă de bani…

Afaceri la uscătorie

Marlo — Wed, 17 Feb 2010 13:24:31 +0000

…

“Vând garsonieră din uscătorie…“

Oook. Nimic anormal aici! O uscătorie e un spaţiu ca atâtea altele şi de ce n-ai face afaceri acolo? Omul are în mod evident foarte multe rufe spălate şi nu poate să plece de acolo. Totuşi, sunt curios dacă iese de acolo măcar să prezinte garsoniera potențialilor mușterii. Măcar face schimb cu vecinul de la 2 care vinde mașină din debara.

Acum, mă iertați. Mă duc până în beci să trimit un fax, lux!…

Cabluri îngropate

Marlo — Mon, 28 Sep 2009 14:43:57 +0000

Se vorbea acum ceva vreme de necesitatea îngropării cablurilor TV, fibră optică şi ce se mai găseşte pe stâlpii din Bucureşti. Stâlpi majoritar fixaţi acolo pentru iluminat stradal, nicidecum pentru ancorat cabluri. Ideea mi se părea şi mi se pare foarte bună, deşi nu-mi închipui dacă se pot face magistrale prin solul Bucureştean având în vedere că avem pânza freatică destul de ridicată. Mi-am imaginat că în cel mai rău caz o să fie pur şi simplu îngropate sub asfalt, ceea ce sigur va înmulţi “operaţiile estetice” inevitabile atunci când se mai strică vreun cablu pe undeva. Dar uneori lucrurile mai ies şi de la sine… Cum? Păi simplu. Construim un pod, spre exemplu. RATB mai mută sau dă jos un stâlp, lucrătorii acoperă cablurile de la sol cu un morman de pământ şi alte lucruri. Gata, s-a îngropat cablul.

Cabluri îngropate. V.1.0.0

Cel puţin o lună de zile, cetăţenii din zonă aveau diverse avarii fie legate de câte un furnizor de Internet care avea surpriza să-şi mai găsească o fibră smulsă, fie la alte servicii care transportă… prin fir. Firma venea, repara, pleca. Și tot așa.

Nu-i așa că-i fain?

Vis de mare excepție II

Marlo — Tue, 15 Sep 2009 07:52:52 +0000

Eram într-un apartament de bloc. Nu apartamentul în care locuiesc acum, dar oricum, ceva similar. Și mi-am amintit că un amic a cerut de la mine un clește de sertizat (adică faci cabluri de rețea cu el) acum 100 de ani și a uitat să mi-l aducă deși eu l-am rugat în mod repetat să mi-l dea înapoi (fapt adevărat până aici).

Mă apuc să îi scriu un SMS, dar se pare că foloseam un dispozitiv care îndoia bandă metalică de 1mm x10 mm în forma literelor. Aveam tastatura și am scris:

“CLEȘTELE CĂ TE OMOR“. De altfel o propoziție cu foarte multă logică și sens în ea… Literele au început să se formeze în stânga mini-tastaturii de la care scriam. Cumva am dat send la chestia asta și în timp ce vedeam o clepsidră de tablă scârțâind în balamale, îl observ pe amicul meu traversând strada spre bloc. Cred că a escaladat blocul că s-a suit pe balconul meu care era de fapt o platformă imensă fără balustradă, către care ieșeai pe ușă.

Venise din întâmplare dar eu i-am amintit imediat de clește. O tot dădea la întors până m-a scos din sărite și am urlat la el:

- Adu-mi cleștele ACUM că mă mut la tine acasă cu cabluri cu tot! Adu-mi cleștele, adu-mi cleștele!

La care el s-a panicat și a coborât înapoi pe unde urcase, fapt care nu m-a oprit pe mine să urlu după el legat de clește.

O pensionară de vis-a-vis de la câteva etaje mai jos a început să se răstească la mine din spatele unei plase de țânțari că de ce țip. La care eu i-am făcut cu ochiul și l-am arătat cu degetul pe amicul care tocmai traversa grăbit. A început să râdă și mi-a făcut cu ochiul înapoi.

Stăteam pe burtă pe platforma aia care numai balcon nu se putea numi când o vecină din același bloc cu mine iese pe balcon. Al ei era închis. Era în stânga mai jos și vorbea la un telefon din ăla fix dar cu antenă. Negru, cu margini rotunjite. Tot vorbea cu cineva și repeta numele meu întrebător către respectiva persoană. După ce se lămurește ridică ochii la mine și îmi spune:

- E pentru tine…

Eu surprins începusem să fac calculul cum să fac să iau telefonul când tipa pur și simplu îl aruncă în direcția mea cu boltă largă. Eu mă uit ca tâmpitul la telefonul care zbura prin aer, lovește platforma de deasupra mea, și aproape la mustață aterizează pe mine. Îl iau uimit și îl duc la ureche.

Telefonul mobil sună de ora 7, mă trezește din vis iar eu îl închid repede și pun capul înapoi în pernă. Muream de curiozitate să aflu cine era la telefon, dar nu am mai adormit. Draci!!!

And the winner is…

Marlo — Wed, 19 Aug 2009 11:25:14 +0000

Azi Microsoft Word a decis să mă înjure cu un mesaj cât toată pagina!!

The bodega!

Marlo — Fri, 10 Jul 2009 22:02:11 +0000

Ieri, pe la prânz a venit inevitabila întrebare. De la colegul meu, destinatar eu: “Ce mâncăm azi?“.

Îmi place să-l torturez nițel și să vin cu răspunsuri de genul “Păi mă gândeam la niște parizer cu pâine“. El e genul de om care aleargă nițel pentru mâncare. Diferit de omul arhaic, el aleargă ori pe la KFC, sau McDonalds, sau City Grill.

Eu, pot să mă mulțumesc și cu o conservă de ton uneori. Deși alteori mi se face și mie poftă de ceva mai sofisticat. Nu spun că nu e sofisticat să mănânci ton. E suficient să îți cumperi o conservă de ton fără deschizător pe ea. E o experiență complexă din start. În fine…

Și eu am venit cu propunerea: “Hai să vedem cum e la localul ăla de la Gara de Nord“….

Înainte să termin ideea, spiridușii ne-au dus acolo cu primul tren.

Puff! Eram acolo. La un fel de “împinge tava”, doar că nu aveai tavă, și alternativa era individul dinaintea ta. Doar că dacă îl împingeai, riscai să te pocnească cu o paporniță sau ceva care mirosea a ceapă oricum.

Tudor era în dubiu. Toată mutra lui avea dedesubt o subtitrare care era foarte citeață: Bă, ești sigur??

Nu eram atât de sigur cât curios:

- Aveți ciorbă?

A scuipat guma în coș și mi-a acordat încrederea în sine înapoi când mi-a confirmat:

- Dea…

- Dați-mi și mie o ciorbă de burtă cu ardei iute…

A luat polonicul și a compus o ciorbă din 2 recipiente, unul cu fâșiile de carne, unul cu zeama. Mi-a trântit un ardei într-un șervețel, pâinea crestată, oțet într-un păhărel de plastic și câteva vorbe după ceafă:

- …’șopt de mii!

Mi-am dat seama că era vorba de prețul lichidului. Parcă auzisem un trei. Mă uit la Tudor.

- Cât a zis?

- Treișopt.

Așa auzisem parcă și eu. Dar geamurile încep să zdrăngăne:

- Șaișopt!!

Mă ridic din tranșeu, scutur hainele de moloz și după ce îmi scade țiuiala din ureche întind tremurând o sută către puștoaica cu voce de tanc care urlă suav:

- Nu la mine, la casă!!!

Vorbele ei m-au pălmuit către casă. Un individ cu halat și țigară în gură stătea la butoane. Mă apropii și îi șoptesc inutil: șaișopt! Știa. Pe dracu’, cred că și Timișoara știa!

Am plătit și am luat tava. Ne-am așezat la masă. Tudor:

- Auzi, eu nu-mi iau de aici, cred că o să-mi iau o salată de la Mc. Vii cu mine?

- Da măi…

Ardeiul era absolut odios! Ciorba era ok dacă lăsai fășiile de burtă dedesubt, iar pâinea avea chestii negre prin ea.

Am sorbit zeama și cu foamea ușor pe hold, m-a apucat cheful de glume:

- Bă! Ciorba asta nu e chiar îngrozitoare!

Și adevărul ăsta era. Nu era îngrozitoare, dar o strica PR-ul. Lângă mine, un nene de 105 kg mânca sorbind ca un compresor transformat în aspirator. Masa la care mânca se ținea în dibluri de paișpe ca să nu fie trasă de jetul lacom…

În fine, eventual am terminat de mâncat. Am avut inițiativa de a duce tava cu cele rămase înăuntru. Am revoluționat bodega. Toate lingurile au căzut la pământ și toți se uitau la mine ca la Paștele Ateic atunci când am așezat civilizat tava pe blatul de lângă casă. Chiar am auzit zgomot de cruci făcute iar personalul bodegii a intrat în șoc.

Am zis să plec dracu’ cât mai repede de acolo și m-am refugiat cu Tudor în Springtime. Am luat o felie de pizza și o bere, iar colegul a atacat frigăruile. A fost ceva mai bine!

Concluzia zilei?

În Gara de Nord e o ciudățenie de “local”, aproape de gura de metrou. Nu mâncați acolo!!!

Vis de mare excepţie!

Marlo — Tue, 21 Apr 2009 11:54:44 +0000

De obicei nu visez foarte mult. Sau nu-mi aduc aminte. Sau visez atât de banal că nu mă prea interesează să-mi aduc aminte. Însă azi noapte s-a întâmplat ceva demn de Teleenciclopedia. Am avut un vis atât de abstract, tâmpit şi absurd, că m-am gândit jumătate de zi la el. Îl pun aici, doar-doar scap de el.

Partea I… Curent de la ruşi???

Se făcea că stăteam de vorbă cu un amic de-al meu care şi-a construit un sediu de firmă unde să se mute cu afacerea lui (până aici e corect). El mă sunase să mă roage să îl ajut cu o problemă. Se pare că prin curtea lui treceau nişte cabluri electrice ruseşti care se opreau într-unul din tavanele clădirii sale. Se curenta mereu în ele. Mă chemase pe mine ca să îl ajut. Eu, puţin uimit de situaţie, i-am explicat că ar trebui să întrebe un electrician. La faza asta mi s-a replicat că a făcut treaba asta, şi din nefericire firele sunt împletite cu reţeaua normală că nu se ştie unde sunt siguranţele, şi astfel nu se poate lucra. Eu m-am blocat, în creierul meu s-a făcut nod, şi nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb de unde naiba ştie că firele alea sunt ruseşti…

Văzând că tac, m-a condus pe coasta unui deal, iar la marginea lui, cum se lăsa panta în jos, era un gărduleţ de metal. Ne-am sprijinit bine de el şi mi-a arătat în depărtare, peste acoperişuri contemporane, un castel. După noi, mai era o doamnă care aştepta şi ea să stea la gard, aşa că ne-am grăbit. Plecând, m-am întors să văd ce face doamna la gard. L-a deschis şi a coborât la vale…

Partea a II-a – Drumul spre casă?

Eram cu bruneta mea drăguţă prin ţări străine şi calde. Venise vremea să ne urcăm în avion şi să plecăm. Avionul a plecat aproape tiptil de pe pistă şi totuşi zbura greu. Avea viteză mică şi abia se ţinea în aer. A făcut o voltă şi când a ajuns deasupra apei, pilotul a accelerat motoarele, iar avionul a împroşcat pur si simplu apa din jur, ridicându-se brusc.

La un moment dat, bruneta îmi spune că ea nu crede că avionul ăsta merge la Bucureşti, ci că l-am luat în sens invers. Eu, probabil beneficiind de un simţ GPS nativ, mă uit pe geam şi îi dau dreptate. Nu zburam în direcţia care trebuia. Cumva, pe drum, am coborât pe o insula. Insula era mare şi populată. Oraşul era situat pe coama unui deal, aproape munte, şi se lăsa în jos. Noi am picat fix în vârf, prin pădure. O pădure cu copăcei subţiri şi plante tinere. Trebuia să coborâm către aeroport şi astfel, am început să avansăm. După o bucată de drum, a început orăşelul. Era un fel de sătuc, mai mare, dar cu clădiri din piatră de râu. Uneori cărămizi. Arătau medieval şi toate erau diferite. Unele erau în formă de turn. Nu mai mari de 2-3 nivele. M-a izbit faptul că nu existau străzi. Ca să cobori, intrai la cineva în curte, îi treceai prin casă către cealaltă curte din faţă, de unde intrai în curte la altcineva, şi tot aşa. Noi ştiam vectorul: în jos!

Şi am continuat să coborâm. Panta era atât de abruptă uneori că intrai din curte la parterul clădirii într-o parte, coborai 2 nivele, şi când să ieşi pe uşă, erai fix în altă curte, la nivel. La un moment dat, am ajuns la o poartă către o curte. În spatele ei lătra un câine, dar am deschis poarta. Am intrat, câinele a trecut pe lângă noi în tăcere, apoi când am închis poarta a început să latre din nou, din partea cealaltă.

La un moment dat, s-a resetat treaba asta şi am luat-o de la cap din vârful dealului. Nu-mi dau seama de ce, dar mă rog, am început să coborâm din nou, trecând cam prin aceleaşi puncte, cu o singură noutate. La un moment dat, am trecut prin curtea din spatele casei mele din Bucureşti, călare pe gard, pe un bătător apoi pe o ţeavă de gaze, apoi am continuat drumul pe insulă.

Cam pe aici, a început telefonul meu să sune şi m-a trezit din somn aproape instantaneu. M-am trezit absolut şocat de vis, m-am grăbit să pun ceasul 10 min mai încolo să mai dorm niţel. Muream de curiozitate să văd ce se mai întâmplă! N-am mai reuşit, mă stresa îngrozitor ideea că acum acum sună iar ceasul, aşa că n-am mai adormit…

Indicatoare timide

Marlo — Fri, 27 Mar 2009 21:42:25 +0000

Vedeți panoul din imagine? Ăla cu Târgoviște pe el? Ei bine, eram într-o mașină care rula pe podul Grant atunci când am făcut fotografia. Poate, intuitiv, o să devină clar pentru unii dintre voi că cei care circulă pe SUB podul Grant (oameni care probabil chiar vor să meargă la Târgoviște), nu vor vedea în viața lor acel panou, decât poate dacă o să le cadăîn cap (Doamne ferește!). În schimb un șofer care merge pe pod, perpendicular cu direcția în care indică panoul, îl vede aproape intim. E ceva de genul “Auzi nene, nu vrei matale să mergi la Târgoviște? Uite, încolo e! Dă-te jos de pe pod și ia-o încolo.“

Pe același sistem aștept cu nerăbdare semafoarele îngropate, trecerile de pietoni nesemnalizate, și în general, orice semn rutier bine mascat pe după pomi, pe după ce se poate. Într-adevăr, tuturor șoferilor le plac mai degrabă reclamele stradale, mai ales la detergenți, pentru că sunt mult mai elocvente decât un plictisitor de semn rutier care nici măcar nu se schimbă decât dacă se mută Târgoviște.

Transportorul

Marlo — Tue, 17 Feb 2009 10:03:00 +0000

Mă cam mut de ceva vreme. Sau, mă rog, depun eforturi în acest sens. E complicat de explicat, dar de principiu, acum câteva zile am cărat calculatorul dincolo. Întâmplător, nu aveam mânere la niciuna din cutiile monitorului sau unităţii, aşa că era clar că voi chema un taxi:

- Meridian 262, bună seara…

- Bună seara, aş dori şi eu o maşină în …

Îmi confirmă o maşină în 4 minute şi închid.

Scot cutiile afară, încui şi aştept. N-am fost atent cât timp a trecut, dar eventual, un taxi de la Meridian intră pe străduţă. Convins că e al meu, pun mâna pe cutie. O las înapoi jos când văd că trece şi se duce la câteva numere mai încolo.

Se opreşte, dă cu spatele. Hmm, e prudent poate. Vrea să fie sigur că nu e urmărit, gândesc eu cu amuzament şi mă decid să nu mai fac sport cu cutiile ci să mă duc să-l întreb dacă a venit la adresa mea.

Cobor tocmai când ajunge în dreptul porţii şi ciocăn la geam. Îmi face un semn galant din arătător să aştept apoi scutură ceasul de la mână şi îl priveşte preţ de câteva secunde.

Eu eram deja amuzat de-a binelea. Auzisem eu de punctualitate, dar asta era deja ridicol! Semăna foarte bine cu actorul din filmul Taxi (care parte vreţi voi) şi chiar mă gândeam dacă o să fie acel gen de călătorie.

Ia staţia, comunică ceva şi apoi lasă geamul jos oferindu-mi ocazia:

- Aveţi comandă la … ?

- Da, sigur, urcaţi.

- Urc dar am şi ceva pentru protbagaj.

Încarc lucrurile şi mă urc în spate. Aveam obiceiul să mă urc în faţă, dar în mod surprinzător, se pare că taximetriştii noştri au deprins obiceiul de prin alte ţări să-şi pună tot felul de lucruri pe scaunul de lângă ei pentru a te determina să stai în spate. Ceea ce, până la urmă e corect.

N-am iniţiat eu subiectul, dar la un moment dat şoferul îmi spune, probabil simţindu-se dator să îmi explice situaţia de mai devreme, îmi spune:

- Colegul a întârziat, vă iau eu.

- Cum adică, n-aţi venit la comandă pentru mine?

- Nu, dar a întârziat colegul şi v-am luat eu. Lui i-au dat şase ore…

I-au dat şase ore. N-am înţeles, dar simţeam că nu e de bine.

- Iertaţi-mă, ce înseamnă a da cuiva şase ore?

- Adică nu mai poate primi comenzi şase ore.

Mi s-a părut cam mult, aşa că am întrebat şi eu ca omul:

- Dar cât a întârziat el?

- Păi când am dat în staţie avea deja 14 secunde şi nu venea. Probabil a forţat timpul…

Acum eram stupefiat. Cum naiba devine problemă capitală o perioadă de 14 secunde?? M-am uitat la figura lui şi părea foarte serios. M-am uitat la maşină, şi părea foarte serioasă. Un Mercedes curat şi cu toate opţiunile.

Am ajuns la destinaţie unde am rămas cu calculatorul şi o impresie ciudată, aproape de respect faţă de un serviciu public românesc.

A doua zi…

- Meridian, cu ce vă putem ajuta?

- Bună ziua, am nevoie de o maşină la City Mall pe Olteniţei… Spun eu, hotărât să verific teoria

- Imediat… [click]

…

Câteva minute mai târziu, o Dacie Logan trage la trotuar de unde ne ia. Eram 3 inşi cu opriri diferite. Şoferul, un tânăr de cca 25-30 de ani, figură de şmecheraş şi argou pe măsură.

- Şefu’, n-am mai intrat pe alee că e interzis şi n-aveam cum.

- E ok, mai întâi mergem la …

Maşina porneşte şi primul pasager coboară un km mai încolo unde avea treabă. Plecăm iar, şi “băieţaşului” îi sună telefonul şi el răspunde sonor:

- Da mă… [...] Mă, dă-l în #¤”% mea, turnăm fundaţia acum pe frig, dă o ninsoare, crapă dracu’ şi după aia o punem iar?? Ce #¤”% mea, eu am bani de aruncat?? [...] Bă, lasă, nu te apuca tu să-i spui de măsuri, că eu torn la 27-30 cm, dă-l în …..

Eram sincer amuzat. Timp de 10 minute până am coborât şi l-am lăsat pe colegul să meargă mai departe, aerul a fost plin de nervii şoferului care făcea management de şantier din taxi! Cumva mă gândeam că pentru el, 14 secunde nu erau o problemă.

A treia zi

Eu:

- Ai luat bon cu ştampilă?

Colegul:

- Dap!

- Bun. A mai zis ceva? A reuşit să termine de construit casa până ai ajuns?

- Nope, dar m-a întrebat dacă am vreun pitbull mascul pentru împerecheat cu femela lui pitbull.

Râdem amândoi.

- … Numai peşte de pitbulli nu erai…

Nuţu style

Marlo — Sat, 31 Jan 2009 09:59:00 +0000

Am trecut acum ceva vreme prin Buzău. Aproape de centru, pe undeva printre nişte străduţe observ un salon de frizerie, sau „her stail”, sau ce o fi. E ăla din poză. Problema mea era că salonul era montat într-o clădire care părea scoasă din cel de-al doilea război mondial. Apăi, cum naiba să îndrăznesc eu să intru în aşa ceva şi când ies să risc să-mi cadă grinda aia în cap şi să mi se tocească toţi ţepii de la freza de roacăr?

Nu ştiu ce vă inspiră vouă poza, dar eu efectiv văd nemţii pe la geamuri cu căşti fără ţepi!

După care cred că mi-a picat fisa. Poate se toarnă o parodie. Cel mai probabil în scena 1 o să dea buzna nişte nemţi supăraţi în frizerie şi o să înceapă:

- Keine bewegung. Was ist das?

- Păi, frizerien. Ia locăn şi lasăn coifăn cu puşcocin la cuierăn. Tundemiert brossăn pierdutăn?

Nuţu style!!!

Nu serios?