De mii de vieți

De mii de vieți

poezie fără rimă

Din steaua mea eu m-am născut. Dar am murit aproape după.
E bine, mai aștept…
Din steaua ei ea s-a născut. Și a murit aproape după.
E bine, mai aștept…
…
Natura a privit ochi reci și a mai dat răgaz. Așteaptă.
Pe-o lavă roșie mă nasc. Și mor aproape iară.
E bine, mai aștept…
Și ea, de-asemeni face. Moare. Aștept.
…
Pe-o piatră rece m-am trezit.
Vuia tot sufletul în mine, natura grea mă aștepta.
Dar am murit. Dar tot e bine.
Și ea la fel. Nu m-a zărit.
…
Mă nasc din nou și iar. Și iară.
Învăț să merg, învăț să cad. Dar cad mai tare și iar…
Și ea…
Dar mai aștept.
…
Mă nasc acuma din părinți. Ei țin de mine, țin de viață
Învăț să merg, învăț să râd, învăț să stau în peșteri, să mor greu.
Dar mor.
Și nu apuc să o cunosc. Și ea de-asemeni. Nu…
…
Mă nasc în casă rece. Făcută cu piatră de râu.
Îmbrac veșmite grele, titluri. Învăț să simt, să fiu…
Ea deopotrivă. Și ne simțim aproape. Trăim mai mult.
Da, ne simțim. Ne căutăm doar din priviri, deși nu știm că existăm
Dar ne simțim că suntem.
Și ne simțim dorința deși nu ne cunoaștem.
Ea fuge-n viață înainte cu un prinț frumos dar rece
Eu… Eu nu știu ce am făcut. Dar mor. Și moare și ea.
…
Tresar din nou. Iar m-am născut. Sunt viu și simt de la-nceput.
Sunt chiar căruțe-n jurul meu. Veșminte grele, orașe…
Orașul meu nu e al ei. Ea se trezește și zâmbește.
Un vis frumos o fi avut dar îl spală cu apă rece.
Dansez, dansează, vine, pleacă. Nu ne cunoaștem.
Nici acum.
O simt, o vreau. O caut. În sufletu-mi ea s-a format
Nu știu de simte… Trece…
Mi-e dor…
Și …
…
Deschid iar ochi și-o strig. O strig puternic dar nu e.
Sufletul meu o desenează și o păstrează în adânc.
O școală, două, uite-s trei.
Și mor cu ele, printre “ei”.
Desenul minții mele-o cere. Dar nu e. Dar o simt.
Și din greșeală mă zărește. Se-amuză, nu mă știe.
Întinde-o mână, mă cuprinde.
Eu întind două și zâmbesc. Apoi cutremur mintea.
Ea e. Simte și ea. Și fuge.
Face doi pași și se oprește. Ar vrea din nou să fugă.
Și fuge. Dar nu mai mult decât un pas. Și stă.
Ar vrea să se întoarcă. Eu merg încet spre ea. Și fuge.
Dar doar alt pas. Apoi se-ntoarce. Și mă privește. Știe!
Eu nu o las. Și ea o știe.

Mi-e dor. Nu mor.
E bine, mai aștept?
…?

Florin… pentru Maria