Fericire în moarte clinică

Nu sunt autorul cuvintelor de mai jos. Acum sunt doar un difuzor rezonant…

Maria scrie:

Nu știu cui nu i s-a întâmplat vreodata să-și trăiască măcar o mică parte din viața ca simplu executant. Trăim clipe de multe ori fără să ne punem problema fericirii noastre. Trăim in liniște, acționăm corect și moral, iubim cuviincios, mâncăm cu tacâmuri sofisticate, salutăm zâmbind persoane urâte nouă.
Si deodată se întâmplă ceva. Nu realizezi încă importanța fenomenului. Dar el îți varsă adrenalină în sânge, îți face inima să bată la intervale neregulate, aritmic. Și brusc simți că nu te mai reprezintă nimic din viața de dinainte. Te simți capabil de lucruri grandioase, de acțiuni puerile sau periculoase, te oprești să privești norii, începi să fii selectiv cu ținuta vestimentară, te simti puternic față de cei din jur, timpul pare că nu-ți mai ajunge să cuprinzi acțiunile planificate.
Și totul se întampla datorită cuiva. Niciodată nu renaștem singuri din propria cenușă. Avem nevoie de un modelator. Apoi..începi sa traiești..fericit.
Dar oare pe câți dintre noi nu îi sperie fericirea? Câți dintre noi nu s-au simtit vinovați sa o aibă?
Se spune că ochii care nu se văd se uită. Dar oare cum e în cazul celor care nu s-au vazut niciodată? Pot tânji ei mult timp după cealaltă privire?
Apogeul fericirii produce panică pentru cei mai multi oameni care nu se așteptau să o aibă sau pentru cei care nici nu erau pregatiti pentru ea. Și-atunci apar frământări și îndoieli și dorul de liniștea de dinainte.
Fericirea te consumă mult mai mult decât cea mai puternică durere.