Şoricelul de tunel

Dacă vreţi să aflaţi de ce a staţionat azi metroul cca 5-10 minute pe magistrala Pantelimon-Dristor (ca de altfel tot mai des în ultima vreme) vă pot spune că sunt în măsură să fac dezvăluiri de mare excepţie!

Dar mai întâi, fără nicio legătură cu subiectul, cotele apelor Dunării.

Eram cu bruneta în metrou. Avem traseul spre muncă relativ comun o bună bucată de drum. Şi cum stăteam, ea sprijinită de uşă eu de-o bară, o frână bruscă ne scoate din monotonie…Şi începe aşteptarea… “Aaaa, nu! Iar stăm o grămadă la admirat tunelul“, gândesc eu. Era a treia oară doar săptămâna asta. Și am zis “Nu mai merge. Trag linie! Trebuie să aflu ce mama naibii se întâmplă aici!“. Ca atare deschid ușa și cobor cu atenție sprijinindu-mă de peretele de beton.

Bruneta mă strigă șocată: “Puiu!!! Ai grijă!“

“Stai liniștită, mă întorc imediat“. Și cu asta zis, trântesc ușa să nu îi vină altuia ideea să vină după mine. Eram la ultimul vagon și aveam ceva de mers. Pereții erau reci și zgrunțuroși ca naiba, loc să te miști nu prea aveai iar cetățenii din metrou se holbau la mine. Calc eu cum pot și avansez. Încă un vagon… Și încă un vagon… Și în timp ce îmi blestemam zilele, murdăream pantofii și suportam umezeala mă traversează o întrebare de om inteligent. “De ce naiba n-am avansat în metrou și să fi ieșit la ușa din față direct?“. Am dat dezaprobator din cap.

Ajung într-un final la primul vagon-locomotivă. Scria Madrid pe el dar eram sigur că nu merge acolo. În fața lui se ducea tunelul ușor către stânga luminat puternic de faruri. Întorc privirea și văd unul din conducătorii de metrou în dreapta. Se uita la mine dar nu părea surprins de prezența mea acolo. Se lăsase o liniște inconfortabilă uitându-ne unul la altul, presărată pe alocuri cu zgomotul curentului de tunel care-mi fâlfâia pletele. Lui nu, că era chel. Deodată îl auzim pe colegul lui urlând surd din interior:

“Hai dracului odată, ia-l de acolo că nu stau aici până la miezu’ nopții.“

Colegul tresare și își întoarce privirea la șină. La fel fac și eu. Acolo, mic și gri, în bătaia farurilor era un șoricel. Se uita când la mine, când la metrou, când la umbra de pe perete a celuilalt individ.

“Păi a venit ăsta și nu se mai mișcă!“.

Ăsta eram eu. Chiar ofticat că nu aveam aparatul foto la mine. Enervat, colegul din interior saltă de pe scaun, dă microfonul la o parte și iese nervos. Atunci am văzut că era un tip masiv și înalt. Șoricelul ia rapid poziție de scanare a noului venit care nu pierdea vremea. Acesta însă se îndreaptă hotărât către șoricel:

“Marș mă, fiți-ar coada aia a naibii…“. Aluzie imediat înțeleasă de interpelat care ridică de la pământ bocceluța și dispare grăbit într-una din găurile de lângă mine.

Aparent proaspăt stăpân pe situație și bucuros de victorie, agresorul de șoricei se întoarce către mine și indicând metroul cu un braț cât un stâlp de telegraf îmi poruncește:

“… iar dumneavoastră vă rog să vă urcați imediat înapoi!“

Bătălia era pierdută. Colosul obturase farurile și în spatele lui negura topise tunelul. Se auzea stația de comunicație din cabină unde o colegă repeta indicativul trenului și probabil întreba care era situația cu șoricelul. Am oftat și m-am răsucit. Când, ce văd… Călătorii deschiseseră ușile și stăteau ciorchine să vadă ce se întâmplă. Văzând că am spectatori și lovit în orgoliul de a fi făcut de râs în fața lor, mă întorc cu privirea încruntată către colos, fac doar un pas către el cât să nu mă ajungă cu telegraful și îi rostesc tare privindu-l fix în ochi:

“Bine!“

Ecoul s-a auzit prin tot tunelul. Ăla sigur avea să ajungă la Madrid. Am escaladat de data asta prima ușă, am trântit-o după mine într-un semn adăugat de dispreț și mi-am făcut drum printre călători înapoi către brunetă. Am realizat că eram murdar pe palme și ciufulit. Trenul pleacă decis să mă arunce în nas. Ajung lângă brunetă care sesizează situația, scoate ca un magician un șervețel din neant și mi-l dă să mă șterg:

“Sunt foarte supărată pe tine! Ce naiba a vrut să fie bravada ta??“

Am zâmbit. Undeva în stânga brunetei, mai în spate sub un scaun, ferit de priviri indiscrete lângă o sacoșă de rafie, un șoricel gri îmi face semnul de “ok” din degetul mare.

Sper că nu v-ați speriat, povestirea e un pamflet, lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, metroul Bucureștean ESTE în continuare unul din cele mai bune mijloace de transport, dar sper să vă fi făcut plăcere lectura.

Cine îmi povestește o pățanie amuzantă de metrou primește cadou de la mine bocceluța șoricelului!

Promit!