La 8 dimineață eram în picioare. Trebuia să ajung la muncă dar aveam de plătit RDS-ul mai întâi pentru că simțeam oarecum că îmi taie Internet-ul dacă mai fac mișto de ei multă vreme cu plata. Zis și făcut.
9:25. Ies din RDS, mă duc spre metrou și întârziat fiind deja la serviciu dau telefon și anunț cu gravitate că m-au răpit 3 trupe de commando dar i-am rezolvat și mă întorc cu primul Jeep militar pe care îl găsesc. E iarnă. E zăpadă, frig și viscolește ca dracu. Înfig căștile în urechi, trag căciula pe cap și închei fermoarul cu o mișcare sigură. Fermoarul n-a agreeat intervenția mea și a înflorit ca un păun. Rezultatul: Un bou în mijlocul unui viscol urban cu o geacă deschisă. Fiind oarecum departe de o încăpere încălzită în care aș putea să repar fermoarul în liniște, închid geaca fix ca pe un capot și continui spre metrou. Nu prea reușeam eu să țin capotul închis pentru că bătea vântul în formație de zig-zag și citeam în privirile celorlalți trecători uimirea faptului că nu mă închei. Probabil își imaginau că așa-mi place mie.
Intru la metrou, în metrou și găsesc scaun liber. Normal, era 9:40. Oamenii normali ajunseseră demult la serviciu. Încep ca un adevărat meșteșugar să studiez problema fermoarului. Îl scot din buzunar și încerc să-l potrivesc pe șina lui. Nu intra că era destul de strâns și nu încăleca dinții ăia. Iau cheile de la casă și încep să meșteresc la el. Mă încurca firul de la căști așa că le-am scos din urechi, moment în care realizez că în metrou era destul de liniște și toți se uitau la mine care făceam un zgomot întreținut cu cheile. Probabil că puseseră deja și pariuri dacă îmi iese sau nu manevra. Mă uit pe rând la ei ca într-un film western. În loc de pistoale aveau iPhone-uri și nu se fereau să le folosească. Concluzia: Clar, apar pe youtube, probabil sub titlul: “uite un bou care încearcă să își repare fermoarul”. Pentru că desigur, era ilogic să încerc ACOLO din moment ce aveam să ies la suprafață în frig și poate era bine să am geaca închisă.
Reușesc să prind până la urmă fermoarul, mă uit victorios în jur și atunci mi-am dat seama că toți pariaseră împotrivă pentru că erau tare dezamăgiți. Asta e viața domnilor. Obișnuiți-vă cu oameni capabili să-și repare fermoarele prim metrouri.
10:02. Ies la Aviatorilor încheiat la geacă, cu căștile înapoi în urechi și merg spre stația lui 335. Mașina vine și eu sar în ea. Ajung pe la Casa Presei, mașina se oprește și stă vre-un minut. Eu n-aveam treabă. Mă holbam la polițiștii din intersecție care opreau mașini și le comunicau probabil numerele câștigătoare la Lotto. Unul din ei făceau semne către șoferul autobuzului. Mașina pleacă și observ cu surprindere că eram cam singurul umanoid rămas în ea. Faptul că începuse să facă și stânga atunci când de fapt trebuia să facă dreapta către Băneasa mă face să realizez că probabil e o problemă. Sar, scot căștile, merg la șofer și îl întreb ce mai face. O voce divină mă înconjoară:
- Am anunțat că întorc, nu?
Omul vorbea la microfonul din cabină și auzeam în toată mașina ca la cinematograf. Probabil eram în direct și la Europa FM.
- Cred că ați făcut asta, dar eu aveam căștile și n-am auzit.
- Aaa, păi vezi că eu trebuie să întorc, ne întorc ăștia aici. Se circulă doar până la Otopeni.
Știam că Otopeni-ul e DINCOLO de Băneasa de care tocmai ne depărtam, dar am înțeles că se referea la traficul civil iar ei erau obligați să întoarcă.
- Te pot lăsa când întorc pe colț acolo dacă vrei, continuă el.
- Ok, e bine așa, mulțumesc frumos. Circulă vreun autobuz spre Băneasa?
Dă din umeri. Mda, clar. Posibil să fie nevoie să o iau pe jos.
Mă lasă omul pe colț cu Mărăști și eu cobor. În fața mea, la 4 metri, un Opel trăgea de șoferul lui să iasă din zăpada unde s-a parcat. Dădea doar în față și patina într-una. Nu prea mergea treaba. Mă uit la ceas: 10:28. Mă uit la Opel. Opelul dă din umeri la mine. Iau decizia: Am întârziat deja ca porcul, măcar să fiu un porc gras și să-l ajut pe nea ăsta. Las lângă gard traista și mă duc să comunic cu șoferul:
- Dă-i un balans față-spate. Când ajungi în maximum într-o direcție, dă în cealaltă direcție și tot așa.
N-am carnet, dar am văzut treaba asta la mulți. Mă duc în spate și dă-i și împinge. 30 de secunde, omul se coordonează foarte bine și iese, îmi dă avarii de mulțumire și dispare din peisaj.
Ocolesc eu piața Presei și mă apropii de unul din polițiști:
- Vă salut. Circulă ceva autobuze spre Băneasa?
- Nu știu, vorbiți la șoferi. Se circulă doar până la Otopeni, dar nu știu de autobuze.
- Păi văd că le întoarceți înapoi…
- Nu, nu noi le întoarcem. Noi doar comunicăm până unde se circulă. Vorbiți cu șoferul…
Draci. Mă duc în stație la timp să prind un 131 care tocmai vărsa mușterii în stație.
- Bună ziua, ce merge în Băneasa?
- Nu știu, vorbiți cu polițiștii că ei știu.
- Am vorbit, ei spun că nu sunt ei cei care vă întorc…
- Nu știu dom’ne, eu am dispoziție să întorc aici.
Perspectiva de “pe jos” devine clară. Renunț la discuție și o iau pe jos. Ajung la fântâna Miorița. Alt șofer blocat în zăpadă. Zâmbesc și mă duc la el cu aceeași treabă ca mai devreme. Reușește și el să se pună în mișcare și eu îmi continui drumul. Mă încălzisem deja împingând la mașini. Speram să nu găsesc vre-un camion în situația asta că nu-s chiar Superman.
Ajung pe la 11 la birou, aflu de la o colegă că cică 205-ul circula, deși eu nu văzusem niciunul să treacă pe lângă mine, trag o înjurătură în gând, mai mult de principiu, apoi îmi văd de treabă.
Se face eventual seară, aveam repetiții de la 18:30, ajung cu ajutorul unui coleg care mergea în direcția aia și îmi fac treaba.
Puțin după ora 22:00. Ne terminăm repetițiile și dăm să ne ducem acasă. Ne lovim de altă problemă. Ușa de la intrarea în localul unde făceam repetiții înghețase sau se enervase sau nu știu ce dracu’ avea că nu se încuia. Începe altă meșteșugăreală pe sistemul: împinge ușa, trage ușa, ridică ușa, futu-i mama ei de ușă, dă-i tare, dă-i încet, dă-i să curățăm gheața, dă Laura rujul tău să vedem unde se duce limba aia de la broască de nu se închide, dă cuțitul să scobim în găurile de la rama ușii, poate se închide, dă un scaun să ne uităm sus, poate nu intră cum trebuie ușa pe cadru, dă cola că am uitat-o afară, dă-te dracu cu cola ta, dă telefonul să sunăm lăcătuș, dă de alt lăcătuș că ăsta locuiește în Texas, dă bani că ne ia 40 lei pentru deplasare și 50 pentru manoperă, dă, dă, dă…
Cu lăcătușul pe drum spre local, au rămas 3 colegi și restul ne-am dus spre casă că n-avea sens să-i facem lăcătușului ceremonie de primire în 6.
Ajung într-un final pe la 23:30 (cred) prin militari, aproape de bloc. Vis-a-vis, ghici…
Alt cetățean împingea o mașină. Înăuntru cred că era prietena care încerca să tragă de mașină să iasă din nămeți.
Ce să facă Florin? Evident, hai să întregesc recordul de azi. Să fie trei mașini împinse. Măcar dorm dus la noapte.
Mă duc eu la ei ca un profesionist, le recit placa în 5 secunde ca Tommy Lee Jones și în 10 secunde împingeam la mașină.
După scurtă vreme… Nimic. Mașina abia dacă se clintea. Dă-i și bagă cartoane sub roțile din spate, dă și împinge iar și dă și dă și… Nimic.
Omul fuge până vis-a-vis după o lopată, fata îmi mulțumește pentru încercare, eu cu mâinile vineți de la gheața de pe mașină și cu ego-ul pe la jumătate decid că e cazul să mă potolesc și să mă duc acasă. Plec și îl văd pe el venind cu o lopată obținută probabil de la shaormeria de vis-a-vis. Să fie sănătoși, eu mă duc să mă culc.
Concluzia zilei: e posibil ca lucrurile să meargă mai bine dimineața, deci, treziți-vă devreme.
P.S. Avem spectacol mâine la Pitești. Urați-ne vreme cât de cât bună că nu știu cine ne împinge pe autostradă…
Somn ușor.
Comentarii recente