Libertatea Iluziei

Domnu’ profesor fiind eu. Bine, am fost domnu’ profesor ceva vreme săptămânile astea, dar alaltăieri a fost oarecum culminant.

Biroul doamnei director adjunct

- ... ar mai fi o clasă de-a noua, dar știți că e important să nu se depășească ora pentru că au teză…

- Nu e nicio problemă, am replicat. În general, subiectul e scurt, pauza ne prinde mereu la întrebări, am asigurat-o.

Liceul arăta ceva mai altfel decât stilul de liceu cu care eram eu obișnuit. Era plin de termopane, rigips și uși de categorie ușoară. Nici nu puteai ciocăni la ele așa spectaculos că ți-era frică să nu muți tocul. Doamna directoare se uita de-a lungul planner-ului cu orele, iar eu mă uitam de-a lungul parchetului. Era parchet montat, de generație “nouă”. Mobilierul la fel. Aveam senzația că mă aflu într-un castel de cărți de joc. O iluzie, evident.

- Mai sunt clase de a șasea după aceea…

… și s-a uitat la mine cu ezitare considerând că erau prea tineri pentru subiectul meu. Celelalte clase erau de-a noua sau a zecea. Am înțeles și intervenit imediat:

- E foarte bine, mai ales dacă au oră liberă. Important e să le spun două – trei cuvinte că le va rămâne mesajul măcar ca lecția de istorie spusă în clasă.

A zâmbit politicos, deși vedeam clar că nu o convinsesem. Sper să nu fi făcut o gafă și să fie profesoară de istorie.

- Bun, păi mergeți dumneavoastră sus la cancelarie, chiar deasupra acestui birou și eu vin imediat să vorbesc cu doamna profesoară.

M-am înclinat în semn de mulțumire și am ieșit. Venisem cu zece minute înainte să se sune și era liniște încă. Era ultima zi din campania de informare și aveam la activ deja vreo 10-15 ore în care am vorbit mai mult sau mai puțin cu liceeni pe o temă să spun… civică. Părea că am să am puține ore azi înainte de vacanță. Mulți dintre elevi plecaseră deja în vacanță și nu mă așteptam să mai fie prin clasă. Azi eram chiar singur, deși ar fi trebuit să mai fie cu mine doi colegi.

Prima oră a fost la o clasă de-a noua. Doamna profesoară de desen a făcut prezentările după care m-am apucat să vorbesc cu ei. Ca la multe alte clase, au fost foarte ok. Mai era gălăgie, dar de principiu le-am ținut atenția pe subiect și a ieșit ok.

Ultima oră: 6D. Mi-am luat timpii necesari și am urcat la clasa lor. Am deschis ușa de termopan cam ca pe capacul de la cutia Pandorei. Înăuntru erau fix cinci copilași care orbitau prin clasă ca pierduți de sub control. Am închis ușa aproape instinctiv să nu mă lovească un proiectil sau ceva și m-am uitat sus, deasupra ușii. 6D. E bine. Deschid ușa din nou. Trei dintre ei deja înțepeniseră cu recuzita în mână și se uitau la mine cu interes. Pe jos era o mizerie de nedescris. Băncile erau mutate peste tot. Eu mă lămurisem. Aveam de lucru aici. Eram complet amuzat, dar mi-am încruntat sprâncenele și am intrat cu cât zgomot am putut.

Am pus ranița din spate lângă catedră și am scos chestionarele, moment în care gălăgia s-a reluat. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că sunt cinci indivizi care pot produce atât zgomot. Am început să produc mai mult zgomot lovind sonor catedra. Abia i-am acoperit.

- Unde vă sunt colegii?

Îmi răspunde o fetiță înfășurată cu beteală de brad:

- Păi nu avem oră..

- Cum să nu aveți oră? Vin direct de la doamna director adjunct și mi-a spus că trebuie să fiți în clasă. Chemați-vă colegii că facem oră…

- Domn’ profesor, da’ ce oră facem? mă repede altul.

Mă uit la el. Normal că nu era oră oficială. Era un proiect de informare, nu exact oră normală de curs. Dar era prea mult de explicat.

- Cultură civică.

- Păi noi nu facem cultură civică! îmi aruncă el insinuant.

- Ba faceți. Dă fuga și cheamă-ți colegii de urgență că acum se sună.

- Păi nu sunt șeful clasei...

- Șeful clasei e aici?

- Da, el e! Și degetele au fugit către un băiețel mărunt și cu ochelari, probabil cel mai cuminte din toată clasa care stătea liniștit lângă o bancă. Mă duc la el:

- Unde sunt colegii?

- Păi sunt pe afară, în curte.

- Cheamă-i, te rog. Se face ora.

Între timp au mai apărut câțiva. De același stil. Gălăgioși până la Dumnezeu și plini de energie. Se sună și sala se umple. Haos! Nimeni nu stătea locului. Faptul că le pusesem niște chestionare pe masă i-a iritat la culme pe unii care și-au… declarat intenția de a nu completa așa ceva. Acum mi-ar fi prins bine să am catalogul, dar nu aveam calitate să pun mâna pe el. Lasă, am zis, mă descurc eu și fără.

- Absenții!

S-a lăsat o oarecare liniște nedumerită și unul din ei mă întreabă:

- Da’ tu cine ești?

- Florin. Susțin ora în locul doamnei profesoare la indicația doamnei directoare adjunct. Tu de ce nu ești la locul tău? fac eu la el.

Mormăie el ceva și se așează în bancă.

- Cine lipsește? insist eu.

- Păi suntem toți, rânjește la mine șmecherul clasei.

- Da? Și scaunele alea cu haine pe ele ale cui sunt?

- Păi sunt ale noastre, dar ne-am mutat prin clasă, spune el continuând să zâmbească.

Foarte tare, e chiar isteț. M-am apucat și eu să zâmbesc. Am scos agenda din traistă, am deschis-o și am anunțat:

- Facem prezența. Îmi spuneți pe rând numele voastre și eu vă notez aici, că n-am catalogul la mine.

Și am început de la perete. Istețului i-a pierit zâmbetul, a scos un mobil și s-a dus la geam. În două minute mi-au mai apărut trei oameni în clasă și o minge de fotbal. Cu ei, gălăgie adăugată.

- Domnu’ profesor, îmi zice unul din nou-veniții după ce se lămurește că nu eram profa lor, pot să ies (?) să las mingea colegului meu că m-a sunat acum și are oră de sport și n-are mingea!!

Ținea telefonul în semn de argument și sprâncenele ridicate la mine. Mă gândeam amuzat: Prietene, pe cine crezi tu că duci?

- Sună-l să vină să ia mingea că-i dau voie să intre.

S-a blocat, a băgat telefonul în buzunar și aia a fost tot. Nici unul nu stătea locului. Istețul era un arc viu. Îl puneam la locul lui, el sărea imediat și se ducea să-l pocnească pe unu’. Nici n-am înțeles de ce. După ce am reușit să deposedez una din fete de beteala adițională pe care o flutura prin sală, grupa de fete s-a refugiat în ultimele bănci. Alt focar de zgomot.

- Voi două! Tu, du-te lângă el, tu acolo.

Am mutat albinele în speranța unui zumzet mai moale. Aș… Una din locațiile unde mutasem o albină era lângă isteț. S-a mutat cu scaun și birou mai aproape de ea. Să mă fi văzut cum vorbeam despre subiect și îl luam în primire pe isteț cu scaun cu tot punându-l la locul lui. Atunci mi-a ieșit cea mai groasă versiune de voce de care mă credeam capabil:

- De aici nu te mai miști!

Și am mai stat două secunde cu ochii la el, nu atât ca să mă asigur că a înțeles, ci pentru că eram eu șocat de cât de serios sunasem.

Vestea bună e că subiectul i-a prins și am putut să controlez situația. Mi-am cam rupt degetele ciocănind pe catedră, dar mi-am făcut ora. A fost de departe cea mai obositoare oră și mă gândeam cât de nasol ar fi să faci asta zi de zi cu astfel de clase. Pe de altă parte, am fost amuzat de câtă militărie am fost în stare să fac. Mă uitam urât la ei cum făceau ceva, dar eram mereu absolut amuzat de situație.

Cred că m-aș întoarce totuși să fac treaba asta din nou.

Vreți să-i vedeți? Iete-i!