Libertatea Iluziei

Ceea ce numim a face dragoste este de cele mai multe ori o caricatură  a fericirii. Fericirea este ceva mult mai important, mult mai profund si mult mai simplu. Şi pentru că este simplă, nu se analizează şi nici nu se descrie. Nu povestim fericirea, dar sunt momente cand ne prinde fără vreun temei aparent, in plină  boală, sau in timpul unei plimbări peste câmpii, sau într-o odaie întunecoasă în care ne plictisim. Te simţi deodată absurd de fericit, fericit de moarte, adică atât de fericit că ai vrea să mori, pentru a prelungi la infinit minutul acela extrordinar.

Maria

Am înţeles că nu e nevoie ca să cunoşti fizic o persoană pentru a o numi ..prieten. N-am avut niciodată prieteni. Poate de frica dezamăgirilor mi-am născut un astfel de sistem de apărare. N-am vrut să-mi risc moralitatea, slujba şi viaţa în ochii nimănui.

Până de curând…când sistemul meu de autoapărare a cedat şi nu treptat..direct…mai ceva ca la 11.09.

Mulţumesc, prietene! Mulţumesc, Marlo! Te iubesc!

Maria

Play…

Un pas. Apoi altul. Scena e goala. Scaunele sunt goale. Clape de pian rostesc o melodie tristă. Mă descalț și fac un pas. Aerul mă înconjoară. Prinde formă în jurul meu. Se încălzește și prinde și culoare. E galben. Mă dau un pas brusc în spate cu ochii la lemnul scenei. Aerul fuge dar mă găsește. Și iar prinde filament. Culoare. Formă. Cu o mișcare bruscă întind brațul drept în lateral. Ca un partener de dans docil, aerul mă cuprinde. Mă ia ușor de braț și se culcă pe el. Îl simt ca pe o femeie. O femeie curioasă. Care mă descoperă cu un ușor amuzament. Și tace. Și mă privește. Oricât de brusc mă mișc, ea îmi răspunde lent și cu delicatețe. Mă învelește cu corpul ei. E cald. Respiră regulat și mă învăluie cu părul ei. Mă întorc brusc cu 180 de grade în stânga mea. Sunt cu spatele la publicul de scaune. Femeia vine. Calcă ușor. Îmi prinde brațele și le strânge. Și iar se lipește de mine. Mâinile ei se duc pe pieptul meu. Și strânge.

Închid ochii. Scena fuge. Fug și scaunele dar silențios. Femeia rămâne. Mă rotesc iarăși încă doi pași la dreapta dar acum îi țin brațul. Nu îndrăznesc să o trag spre mine. Are ritmul ei. Din capătul mâinii vine spre mine. Nu spune nimic. Apleacă ușor capul spre stânga și se uită la mine. Ochii ei îmi spun: “Bine. Vin…”. Și vine. E desculță. Eu mut. Și o privesc. Fac un pas pe ritmul ei, în față. Ajunge în spatele meu și mă cuprinde iar cu brațele. Își lasă fruntea pe ceafa mea. Nu o văd dar știu că are ochii închiși. Și parcă temătoare de următorul meu pas. Care știe că va veni. Îi pun mâinile pe trup. Dintr-o mișcare tot bruscă mă întorc și o întorc și pe ea. Și o cuprind. Părul ei s-a așezat pe umărul meu drept. Își îndreaptă lent spatele și mă apucă de trup. Privește cortina neagră din față. Lasă capul în față, își rotește capul și părul mă pedepsește cu lipsa lui. Și apoi se răsucește foarte brusc. Mă surprinde. Mă privește. Mâinile ei sunt pe gâtul meu. Și mă privește adânc. E curioasă ce am să fac acum. Și ochii ei îmi spun… Multe.

O iau în brațe, o ridic și mă rotesc cu ea. Cu ochii în ai ei. O las jos și mă retrag ușor. Mă așez într-un genunchi la puțină distanță și îi las brațul întins. Ea stă jos și privește podeaua. Ridică ușor ochii. Părul îi stă în calea privirii dar ochii străpung. Merge ușor, vine aproape și îmi ia brațul întins. Se rotește și se așează în poala mea. Și brațu-mi îl pune pe sânii ei. Respiră regulat. Calmă și liniștită. Ridic privirea către lumini. Se sting ușor. Scena se mișcă ușor, ca un leagăn. Simt lemnul tocit de pași duri. De dans… Și știu că exact ca apele unui ocean, în adâncime el e… Calm. Și ne caută să ne spună asta dincolo de cicatrici. Dar eu știu. Și ea știe. Se dezbracă. Și e atât de calmă și liniștită. Nu văd nimic, dar simt…

Un spectator am. Ești tu. Ascultă melodia și dansează. Ca mine. Nu e greu. Vine natural ca și sunetul clapelor de pian.

Imi place muzica…ador să ascult greierii în nopţile de vară..dar mai ales imi place să ascult tăcerea.  Are o muzicalitate aparte…mereu alta, mereu pe placul meu.

N-am voce..poate doar puţină ureche muzicală. N-am avut talente ascunse Am chinuit o vioară ani de zile…şi totul degeaba. Cu toate acestea nimic nu mă opreşte să simt muzica. Uneori trăiesc atât de intens sunetele că ajung să mă transpun în lumi nebănuite.

Aşa mi se întâmplă cu unele melodii care joacă în mine zile întregi. Asta de exemplu mă obsedează de câteva zile…

Scara de lemn

Când nu mă vede nimeni
privesc bătrânul care urcă spre cer pe scara de lemn.
Este soldatul din poveştile copilăriei…
Poate că acum, pe ultima treaptă,
neliniştea mea va fi cumpărată de liniştea lui angelică.
Cine ştie?…
Rugăciunile spuse după cântatul cocoşilor nu stau la coadă.
Mă întreb dacă eternitatea le poartă de grijă celor de jos,
copiilor nepăsători:
băieţilor care îşi pitesc mâinile prin buzunare,
fetelor care îşi umplu ghiozdanul cu flori de salcâm.
Mă întreb dacă voi răspunde
atunci când eternitatea mă va ispiti cu o scară,
cu scara de lemn care urcă în cer.

Costin Tanasescu

aici sunt